Vina tragică
57
Faptul că între Stavroghin - care era fiul spiritual al lui Stepan Trofimovici Verhovenski - şi Piotr Stepanovici Verhovenski - care era fiul denaturat al acestuia - se va produce o legătură
tocmai în Elveţia nu e întîmplător. Erau sortiţi să
se întîlnească. De vreme ce autorul a preferat să
fixeze întîlnirea lor acolo unde şi-ar fi avut sediul Organizaţia invocată de Piotr, atunci înseamnă că
avea el un motiv al lui de a organiza ceva de natură
să provoace dezordinea şi spaima.
Dacă Stepan Trofimovici Verhovenski îl compară cu prinţul Harry, iar contesa Stavroghina cu prinţul Hamlet, Piotr Stepanovici Verhovenski, care se poartă cu Stavroghin ca un valet, îngenunchează în faţa lui şi îi spune cînd Soarele nostru, cînd Ţareviciul Ivan. Dar, ca orice valet îndatoritor, nu face nimic degeaba, ci pentru ca stăpînul să fie dependent de el.
Pentru toate crimele puse la cale de Piotr cu aprobarea tacită a lui Stavroghin, adevăratul vinovat va fi marele păcătos. Ca şi lacheul Smerdeakov, care va săvîrşi crima din Fraţii Karamazov, Piotr, care întrupează spiritul derizoriu al răului în Demonii, se poate justifica spunînd : eu nu am fost decît sluga credincioasă care a făcut ce i s-a comandat.
Tragedia metafizică redată prin Stavroghin este în felul ei o reluare a tragediei metafizice a lui Hamlet, în care lipseşte prinţul danez. Rămîne doar masca nebuniei lui, sub care eroul nu se ascunde pentru a afla adevărul menit să-l ucidă, ci pentru a-l tăinui pe cel ce l-a ucis moral.
Dată fiind limita la care e situat, lui Stavroghin nu i s-ar fi putut da altceva decît dorinţa de a se pedepsi spre a fi absolvit şi neputinţa de a realiza acest lucru.
Ţinta mea este să mă iert eu însumi, de aceea caut suferinţa, i-a spus el cu orgoliu călugărului Tihon, iar acesta i-a răspuns : dacă crezi asta, crezi tot.
58
Ileana Mălăncioiu
Dar Stavroghin nu credea asta. Dacă ar ficrezut, şi-ar fi mărturisit măcar lui însuşi că s-apetrecut ceva foarte grav. Or, el se ascunde sub·
masca sa impasibilă şi, în loc să caute sensul pierdut, caută să atragă atenţia prin gesturi inexplicabile, cărora toată lumea se străduieşte în zadarsă le afle sensul. Nu întîmplător, la fiecare apariţieîn public, cei care îl privesc remarcă, pe de o parte,frumuseţea lui fizică, pe de alta, că parcă ar purtao mască sau că are răceala şi paloarea unui mort.
El însuşi face aluzii la asta şi constată cu umornegru că masca cea mai apropiată de perfecţiuneeste chiar faţa omului.
Distanţa dintre dilema lui Hamlet şi dilemalui Stavroghin este cea dintre moralitate şi amoralitate. Dintre omul care moare sfişiat între două
exigenţe de sens contrar şi cel ce şi-a pierdut criteriile morale şi nu-şi poate impune nici un fel deexigenţe.
După cum constată Kirillov, drama lui Stavroghineste că, atunci cînd nu crede, nu crede că el chiarnu crede, iar atunci cînd crede, nu crede că elchiar crede.
Părintele Tihon avea dreptate să spună că
situaţia lui e mai grea decît a unui ateu convins.
Fiindcă după ultima treaptă a ateismului urmează
credinţa.
Datorită orgoliului, care îl împiedică să-şi recunoască fapta în toată urîţenia ei, marelui păcătosîi este refuzată şansa de a plăti prin suferinţă
pentru ceea ce a făcut şi a reînvia moral. Lui i sedau false acţiuni ispăşitoare, false iubiri, menitesă-i dea iluzia comunicării măcar cu o singură
fiintă umană, false certitudini si false incertitudini. În locul suferinţei ispăşitoa�e i se dă ridicolulşi prin asta i se dă o pedeapsă şi mai mare. Pentrucă un om stăpînit de orgoliul său nemăsurat, cumeste Stavroghin, ar prefera orice chin ridicoluluiucigător. Dar autorul ştie că acesta e singurul mod
