63
Ajuns la spovedanie, orgoliosul Stavroghin nu tremură de teama că ar putea să cadă în prăpastie, ci se preocupă de stil.
Hamlet este „nebun", dar nu ridicol, poate şi pentru că nu se teme de ridicol, ci de legea în care crede. Fiindcă ştie că nu are nici o şansă de a rămîne nevinovat şi de a se salva.
Orgoliosul Stavroghin ar vrea ca faptele sale să poarte mai curînd aura nebuniei decît pecetea ridicolului şi tocmai pentru această dorinţă, vinovată prin ea însăşi, Dostoievski îl readuce cu picioarele pe pămînt ori de cîte ori este nevoie şi îl face să-si suporte rusinea pînă la capăt.
În feÎul său, cazui lui Stavroghin e mai tragic chiar decît al lui Hamlet, întrucît aducerea sa cu picioarele pe pămînt vine după ce a avut visul nesăbuit al omului-Dumnezeu, în vreme ce prinţul danez s-a orientat întotdeauna după legea morală
care i-a luminat drumul.
Aflat între exigenţe de semn contrar, prinţul Hamlet oscilează la propriu între a fi şi a nu fi şi dilema lui va străbate veacurile.
Singurul lucru de care nu se îndoieşte este durerea sa nemărginită cu care plăteşte şi pentru că şi-a amînat fapta, şi pentru că va trebui să şi-o asume în cele din urmă.
„Prinţul Harry" sau „Ţareviciul Ivan" pune sub semnul îndoielii însăşi durerea sa.
Ea îl macină fără să-şi dea seama, sub masca distrugătoare a ridicolului pe care nu şi-o poate desprinde de pe chip.
Este unanim admis că de la tragic la ridicol nu este decît un pas, dat fiind că, de cele mai multe ori, pretenţiile omului nu sînt justificate prin ceea ce reprezintă el în mod real. Stavroghin dovedeşte că este posibil ca şi de la ridicol la tragic să nu fie decît un pas. Pentru că masca lipită pe obrazul său sfirşeşte prin a-l înăbuşi.
Suportul lui Hamlet sau dovada care pledează
în favoarea lui constă în faptul că se află în
64
Ileana Mălăncioiu
conformitate cu propriile sale exigenţe pe care nu le încalcă decît din dorinţa de a le respecta şi numai în vreme ce piere el însuşi.
Această lege acţionează în spaţiul pur al tragediei sale chiar şi atunci cînd prinţul nu mai alege, ci este el însuşi ales de fapta care se apropie.
El are de aceea şansa ca în faţa morţii să fie iertat de Laertes pentru că i-a ucis din eroare tatăl şi să-l ierte pe Laertes că „l-a ucis". Mai are marea şansă de a-l lăsa în viaţă pe prietenul său Horatio, care cunoaşte ca el însuşi tragedia sa şi poate să
spună lumii cum s-a chinuit între a fi şi a nu fi.
Şi - în cele din urmă sau înainte de toate - are şansa de a-i lăsa tronul liber lui Fortinbras, despre care crede că are să fie un rege bun.
Stavroghin nu are nimic din toate astea. În urma sa nu rămîne nimeni de care să fi fost legat cu adevărat şi nimic prin care să poată fi justificată ideea sa devoratoare.
Rămînerea în cercul său vicios - în care nu poate comunica în mod real cu nimeni pentru că
nu se poate mărturisi şi nu se poate mărturisi pentru că nu poate comunica - îl face să se plimbe la nesfirşit pe marginea prăpastiei şi să cadă în ea atunci cînd nimeni nu s-ar fi aşteptat.
Faptul că se spînzură într-un astfel de moment în care era greu de presupus că o va face ne spune că dedesubtul ridicolei sale spaime de ridicol, meni te să-l împiedice să se pedepsească, se afla de fapt ceva suficient de grav pentru a sparge crusta ce părea impasibilă şi a ne dezvălui faţa unui sinucigaş.
Sinuciderea reprezintă o negare a protestului revoltatului metafizic împotriva suferinţei şi a morţii. Indiferent care sînt motivele ei, cazul martirului nihilist Kirillov dovedeşte cu prisosinţă
lucrul acesta.
Dar pentru Stavroghin nu mai exista nici o altă cale de a se pedepsi. Sinuciderii sale morale şi sociale nu-i putea urma decît sinuciderea reală.
