creadă, nici să nu creadă în Dumnezeu. De aceea, nu poate fi asimilat Antichristului. Dacă ţinta lui e aceea de a se ierta el însuşi, tragedia lui este aceea de a-şi fi ratat ţinta. Dat fiind că nu se poate ierta, marele păcătos sfirşeşte prin a se condamna. Sinuciderea e pedeapsa cea mai •aspră pe care şi-o poate da, însă ea reprezintă şi un nou _
păcat, cu care va intra în eternitate. Trupul său atîrnat în frînghia unsă cu săpun reprezintă imaginea înfricoşătoare a faptului că şi-a ratat ţinta de a se ierta el însuşi şi de a redobîndi umanitatea pierdută.
Un Hamlet bolnav
Ratarea de către Stavroghin a ţintei de a se
ierta el însuşi este revelatoare pentru destinul
marelui păcătos în genere şi prin el pentru destinul omului.
Întrucît adevărata piedică în calea salvării
acestuia a constituit-o orgoliul care l-a împiedicat
să-şi mărturisească fapta în toată urîţenia ei ca să
se elibereze de ea şi să poată ieşi din deşertul
crimei sale , era de aşteptat ca autorul să reia
căutarea sensului vieţii pierdut din cauza nihilismului plecînd din acest punct nodal.
Dacă pe Stavroghin îl duce la părintele Tihon
abia la patru ani după crima care făcuse din el o
întrupare a răului, cu Karamazovii, asupra cărora
pare să plutească o nenorocire, va încerca să facă
în aşa fel ca lucrurile să nu mai meargă atît de
departe . Pe ei îi va duce la părintele Zosima,
despre care se spunea că este un sfint, înainte de
a se produce crima.
Cu toate că e pus în situaţia de a se întreba
,,cine m-a pus pe mine să fiu judecătorul lor",
acesta nu putea să nu-i primească. În primul rînd,
datorită credinţei sale că Atotputernicul este
neţărmurită iubire şi că nu există nici un păcat
atît de mare încît să nu poată fi iertat cînd omul
se căieşte cu adevărat. În al doilea rînd, pentru că,
deşi era un ticălos şi un depravat, moşierul Feodor
Pavlovici Karamazov donase mînăstirii o mie de
ruble . În fine, dar nu în ultimul rînd, pentru că
Alioşa, mezinul familiei, mînat de dorinţa de a găsi
lumina după care tînjea, se stabilise de vreun an