Vina tragică
6 1
Era aceeaşi noapte neagră î n care Kirillov s-a sinucis luînd asupra lui uciderea lui Şatov, pusă
la cale de Piotr pentru a doua zi.
Kirillov şi Şatov reprezintă necredinţa şi credinţa între care oscilează Stavroghin. Întîi pentru că amîndoi au fost creaţia lui. Apoi pentru că el e implicat şi în dispariţia lui Kirillov - pe care l-a susţinut în ideea de a se sinucide pentru a demonstra că, dacă Dumnezeu nu există, omul e liber şi nu se mai teme de moarte şi de Judecata de apoi -, şi în uciderea lui Şatov, care vorbea transfigurat despre salvare.a prin Dumnezeul rus.
Faptul că în delirul ei pe fond mistic din timpul crizelor de epilepsie Lebeadkina vorbeşte despre uciderea pruncului nu este nici el întîmplător. Dacă
ea era fecioară şi nu a avut un copil, Stavroghin va avea unul, dintr-o legătură temporară cu Maria Şatova. Pruncul nobilului Stavroghin va fi adus pe lume în cea mai cumplită mizerie, în casa în care s-a sinucis Kirillov şi din care urma să plece a doua zi Şatov spre locul unde avea să fie ucis.
El va muri, pentru că, aşa cum spunea în disperarea ei nihilista care se întorsese în noaptea aceea neagră să-l aducă pe lume în casa credinciosului Şatov, Stavroghin nu merită să aibă copii.
După marele păcătos nu va rămîne decît amintirea unor gesturi cărora lumea se străduia în zadar să le găsească un sens şi, pentru că nu putea să şi le explice, sfirşea prin a le pune pe seama bolii.
Acum, cînd ştim ce ascundea Stavroghin şi ce urmări a avut faptul că nu s-a putut elibera de crima sa, nu cred că merită să mai zăbovim asupra faptului că l-a dus de nas, la club, în văzul tuturor, pe onorabilul Gaganov ori că l-a muşcat de ureche pe guvernator.
Un singur lucru merită să fie totuşi reţinut.
Faptul că, în pofida orgoliului său nemăsurat,
62
Ileana Mălăncioiu
Stavroghin a primit în tăcere palma apăsată pe care i-a dat-o Şatov, în văzul tuturor, în salonul Varvarei Petrovna. De ce făcuse asta blîndul Şatov ?
Fiindcă aflase despre Stavroghin că, în aceeaşi vreme în care lui îi vorbea cu înfrigurare, insuflîndu-i credinţa în Dumnezeul rus, lui Kirillov îi insufla negarea credinţei şi ideea sinuciderii pentru a dovedi că nu există Dumnezeu şi a elibera omul de frica morţii.
Ceea ce înseamnă că Şatov nu a fost ucis întîmplător pentru a se pecetlui legătura demonilor prin sîngele său. El susţinea ideea Dumnezeului rus, care frămînta epoca, de vreme ce o regăsim şi la Tolstoi, în pofida viziunii lui diferite de a lui Dostoievski asupra lumii si asupra artei.
În Istoria teatrului univ,ersal a lui Vito Pandolfi este remarcat faptul că Shakespeare creează suspensia „unei răzbunări care va trebui să vină şi căreia vor trebui să-i cadă victime nu numai vinovatul, ci şi răzbunătorul, pentru ca Fortinbras să
găsească terenul curăţat şi tron liber".
Reluînd ideea lui putem spune fără a greşi că
şi Dostoievski creează suspensia sinuciderii efective a lui Stavroghin, care urmează logic celei socio-morale relevate prin acţiunea romanului.
Nici prinţul Hamlet, nici Stavroghin nu sînt sortiţi acţiunii, ci meditaţiei. Unul la fapta care îl va ucide, celălalt la cea care l-a ucis moral şi social.
Monologul lui Hamlet şi spovedania lui Stavroghin reprezintă infinit mai mult decît toate faptele lor relatate prin acţiunea propriu-zisă (nu şi decît cele petrecute în preistoria sau în deznodămîntul tragediilor metafizice reprezentate prin cazurile lor). În ultimă instanţă, ele reprezintă
meditaţia pe marginea prăpastiei pe care stau eroii tragici de totdeauna.
Ajuns la monolog, Hamlet ştie că se află pe marginea prăpastiei infinite şi se fereşte să nu cadă în ea.
Vina tragică
