Vina tragică
59
de a aduce cu picioarele pe pămînt un om care a avut visul nesăbuit al omului - Dumnezeu.
Shakespeare nu-l lasă pe Hamlet nici o clipă să
fie ridicol, deşi ştie că nu se poate salva în condiţia în care polii carnavalului s-au inversat, au făcut rege dintr-un criminal şi, ca urmare, e nevoit să facă
dintr-un umanist convins un om care trebuie să
lupte împotriva crimei înfăptuind el însuşi o crimă.
Dostoievski nu-l poate lăsa pe Stavroghin nici o clipă să nu fie ridicol ca să-l pedepsească pentru orgoliul său, care l-a făcut să ajungă la ideea omului-Dumnezeu. Dacă putea, el nu l-ar fi ucis cu frînghia unsă cu săpun, ci cu însuşi ridicolul care i s-a dat în locul durerii. Pentru că acesta reprezintă o pedeapsă şi mai îngrozitoare decît aceea de a suferi mai mult decît ar fi meritat, spre a putea reînvia moral.
De fapt, cred că aşa l-a şi ucis. Frînghia unsă
cu săpun a fost pusă într-un fel de gîtul omului Nikolai Stavroghin nu în ultimul capitol, ci în clipa cînd Liza, a cărei dragoste l-ar fi putut salva, îi mărturiseşte că în Elveţia s-a îndepărtat de el fiindcă a avut sentimentul că sufletul lui e apăsat de ceva oribil, murdar şi sîngeros, menit în acelaşi timp să-l pună într-o postură ridicolă.
Lovitura de graţie i-a fost dată însă atunci cînd Maria Timofeevna Lebeadkina, idioata vizionară
cu care s-a căsătorit după sinuciderea Matrioşei, în urma unui pariu făcut la un chef, aşa cum şi-ar trage un glonţ în cap, l-a alungat strigînd : ,,Afară, impostorule, eu sînt soţia prinţului meu, nu mi-e frică de cuţitul tău !".
Cuţitul văzut atunci în coşmarul ei avea să
lucească ulterior în mîna lui Fedka ocnaşul, care îi va ucide şi pe ea, şi pe fratele ei, din iniţiativa lui Piotr, cu acceptarea tacită a lui Stavroghin. Tocmai cînd marele păcătos părea decis să se pocăiască şi să dezvăluie taina căsătoriei cu Lebeadkina, pentru a o elibera de sub tutela fratelui ei care o maltrata şi a scăpa de şantajul acestuia.
60
Ileana Mălăncioiu
Întrebarea pe care şi-a pus-o Dostoievski în Demonii este dacă marele păcătos - conceput pentru a reprezenta vina pusă faţă în faţă cu inocenţa -
mai are vreo şansă reală de a se salva.
Nikolai Stavroghin supravieţuieşte faptei sale oribile de la care a plecat tot răul înfăţişat prin tragedia metafizică axată pe existenţa sa, dar el nu mai este altceva decît un mort frumos cu ochii vii.
Autorul nu şi-ar fi îngăduit să-l absolve prin suferinţă sau prin moarte pentru o vină atît de mare, dar nici să-l piardă din vedere, ca nerecuperabil, aşa cum se va întîmpla cu Piotr Stepanovici Verhovenski, căruia crimele înfăptuite nu-i tulbură liniştea.
Trimiterile repetate la Hamlet mă fac să cred că n-ar fi exclus ca între celebra replică Ofelia, du-te la mînăstire şi faptul că Stavroghin o duce pe Lebeadkina la mînăstire să existe o legătură.
E semnificativ faptul că, după patru ani de la această căsătorie care a făcut ca sinuciderii sale morale să-i urmeze cea socială, cel ce a violat inocenţa însăşi va afirma că Lebeadkina nu-şi putea omorî pruncul, aşa cum spune ea atunci cînd delirează, întrucît este fecioară.
Deşi a fost la un pas de a-şi asuma şi păcatul bigamiei, căsătorindu-se cu Liza, nici apropierea dintre marele păcătos şi această fată frumoasă, de aceeaşi condiţie socială cu el, nu se poate produce.
În pofida faptului că, dacă el ar chema-o, ea ar fugi şi de sub pirostrii ca să-l urmeze, aşa cum va constata Piotr Stepanovici Verhovenski.
Liza, care fusese adusă de Piotr să-şi petreacă
noaptea cu Stavroghin la conacul familiei lui, situat în afara oraşului, de la o fereastră a acestuia va vedea flăcările incendiului provocat pentru a acoperi uciderea Lebeadkinei şi a fratelui ei, va pleca într-acolo ca atrasă de ele şi va fi ucisă de mulţime.
