68
Ileana Mălăncioiu
la acel schit şi îmbrăcase rasa călugărească. Acesta îl venera pe stareţ, despre care credea că ar putea face minuni, iar stareţul îl iubea şi îl luase să
locuiască în aceeaşi chilie cu el.
Comportarea părintelui Zosima era diferită de a altor monahi fiindcă el credea că oamenii au fost născuţi să fie fericiţi ; că numai acela care se simte pe deplin fericit este vrednic să-şi spună : ,,am îndeplinit porunca Domnului pe pămînt".
Ideea nu e nouă şi nu ţine neapărat de credinţa creştină. Ea ne face să ne amintim că Antigona, în pofida convingerii ei că trebuie să respecte legea Hadesului, fiindcă „mai mult va trebui să placă
morţilor decît celor vii", în final avea să constate :
,,dacă sufăr înseamnă că eu sînt de vină".
Ca şi Tihon, părintele Zosima era un bun psiholog şi avea darul profeţiei.
Dar, aşa cum faptele prevăzute de oracol nu puteau fi evitate, nici profeţia acestui călugăr nu-l va ajuta pe Dmitri Karamazov să-si schimbe soarta. În schimb, ne va face să parcurgem Fraţii Karamazov în orizontul de aşteptare creat prin intermediul ei.
Ca şi întîlnirea lui Stavroghin cu Tihon, întîlnirea Karamazovilor cu părintele Zosima a fost ratată. Ea fusese pusă la cale de bătrînul Feodor Pavlovici, care era în conflict cu fiul său Dmitri şi ar fi vrut · să-l intimideze. Dar acesta a întîrziat pentru că lacheul tatălui său i-a comunicat inten
ţionat că întîlnirea are loc la altă oră. Iar Feodor Pavlovici s-a dat, ca de obicei, în spectacol. S-a prezentat singur drept un măscărici. Apoi s-a justificat spunînd că numai ruşinea l-a făcut să joace rolul acesta pe cînd era un linge-blide şi a încheiat căzînd în genunchi şi strigînd : ,,Învăţătorule, ce să fac ca să dobîndesc viaţa veşnică ?".
Cei care erau de faţă se întrebau dacă joacă
teatru, dar părintele Zosima l-a privit zîmbind şi
Vina tragică
69
i-a răspuns : ,,Ştii foarte bine şi încă de mult ce trebuie să faci, eşti destul de deştept. Nu mai bea, nu mai vorbi măscări, nu te mai lăsa robit de patimile trupeşti ... Şi mai ales nu minţi. Nu te minţi singur".
„Da, mărturisesc, am minţit toată viaţa, zi de zi, ceas de ceas", va răspunde el, ,,minciună sînt din cap pînă-n picioare, părintele minciunii. Sau nu, nu părintele minciunii - încurc mereu scripturile -, mai bine zis odrasla minciunii". Ca în final să-l sfideze spunînd : ,,Află că m-am prefăcut tot timpul ca să te pun la încercare".
Alioşa, care avea ochii plini de lacrimi, era uimit de faptul că fratele său Ivan, considerat a fi cel mai luminat vlăstar al familiei, n-a avut nici o reacţie de împotrivire la ceea ce făcea tatăl lor.
Se uita ca un străin care nu are nimic comun cu ceilalti si cu ceea ce se petrece acolo.
Atitu'.dinea lui nu era întîmplătoare. În pofida oricăror aparenţe, filozoful Ivan moştenise mult mai mult din firea bătrînului (pentru care nu exista nimic sfint) decît Dmitri, care, cu toată ticăloşia lui, avea frica lui Dumnezeu. Aşa se explică
faptul că se împăca mai bine decît s-ar fi putut crede cu tatăl lor. Asta nu-l împiedica totuşi ca, atunci cînd vorbea despre relaţiile încordate dintre acesta si Dmitri, să spună cu seninătate că
,,o lighioană înghite altă lighioană". În pofida faptului că nici cu Dmitri nu se împăca rău, întrebat despre el, nu ezita să răspundă „Nu sînt păzitorul fratelui meu", aşa cum i-a răspuns Cain lui Dumnezeu cînd l-a întrebat unde este Abel.
Dacă bătrînul Feodor Karamazov s-a dus la mînăstire ca să se dea ca de obicei în spectacol, iar Ivan s-a uitat la el liniştit, Dmitri s-a prezentat în faţa părintelui Zosima cu toată buna-cuviinţă. Era pregătit sufleteşte ca, dacă se poate, să ajungă la o înţelegere cu tatăl lui, să-l ierte şi să-i ceară
iertare. Dar n-a fost să fie aşa. Picînd tocmai cînd
