Ileana Mălăncioiu
Socotind starea de vinovăţie o stare general umană, care îi face pe oameni fraţi întru păcat, în ciuda neprihănirii sale, prinţul Mîşkin se află, ca şi marii păcătoşi ai lui Dostoievski, dincolo de bine şi de rău. Apărîndu-i deopotrivă şi pe călăi, şi pe victime, el devine un fals apărător. Nu întîmplător, toţi au nevoie de Mîşkin, dar nimeni nu are într-adevăr ce face cu el. Sprijinul său nu numai că nu poate ajuta, ci există riscul de a deveni fatal.
Spre deosebire de Mîşkin, Hamlet ştie că în situaţia dată ajutorul lui nu-i mai poate folosi nimănui şi dragostea lui n-o mai poate face fericită
pe cea pe care-o iubeşte. Atunci cînd se desparte de Ofelia, care-i restituie darurile să vadă cum reacţionează, el face totul pentru a o îndepărta, încercînd s-o convingă că n-a iubit-o niciodată, iar în cele din urmă îi spune : ,,s-a terminat cu căsătoriile ; cei care au apucat să se căsătorească, în afară de unul, să trăiască, ceilalţi să rămînă aşa cum sînt".
Deşi este dată în răspăr, celebra replică :
„Ofelia, du-te la mînăstire !" are un sens care nu trebuie neglijat. Prin ea, Hamlet îi sugerează că
pentru a se salva trebuie să iasă din intrigile de la Curte, în care a fost amestecată de tatăl ei.
Dacă Mîşkin nu poate să facă deosebirea dintre victimă şi călău, pentru Hamlet distincţia este clară. Numai că, din nefericire, el este obligat de împrejurări să îndeplinească ambele roluri.
În aceste condiţii, ajunge la limita după care, ca gînditor umanist, nu mai poate exista, fiind nevoit să-şi încalce principiile, dar, întrucît umanismul său e de sorginte creştină, nu poate accepta nici ideea de a-si pune capăt zilelor.
În ciuda dez�ădejdii care-l cuprinde după uciderea Nastasiei Filippovna, Mîşkin nu-şi pune problema sinuciderii. Pentru el nu constituie o tragedie faptul că trebuie să redevină cu adevărat idiot şi să se retragă la sanatoriul din care a venit.
Vina tragică
47
Spre deosebire de marii păcătoşi din romanele luiDostoievski care pleacă de la revolta împotrivasuferinţei nejustificate şi ajung la justificarea crimei, el ştie că esenţa Creştinismului o constituiesuferinţa Mîntuitorului şi acceptă din capul locului umilinţa şi compasiunea ca fiind singurelemijloace de salvare.
Neprihănirea şi inocenţa totală înfăţişate prinMîşkin nu sînt numai de neimaginat în lumeareală, dar şi de nedorit, întrucît nu sînt cu adevărat salvatoare, ci au menirea de a ascunde eşecul uman.
Întrucît este nevoit să redevină cu adevăratidiot pentru a putea să-şi trăiască viaţa pînă lacapăt, inocentul Mîşkin ne furnizează, în final, totatîtea argumente care atestă convingerea luiDostoievski că omul nu poate trăi dincolo de bineşi de rău cîte ne oferă şi marii păcătoşi.
Un scriitor obsedat de faptul că lumea în caretrăieşte e dominată de forţele răului nu-şi poatereprezenta idealul de viaţă nici printr-un personajca prinţul Mîşkin (care, pentru a putea trăi aşacum a fost conceput, trebuie să se întoarcă în sanatoriul său), nici prin unul ca prinţul Hamlet (devreme ce în lumea reală, maculată prin crimaregelui, acesta este silit să nege principiile umanismului, în spiritul cărora a fost educat la şcoalasa de la Wittenberg).
Shakespeare ne sugerează faptul că într-o lumecontaminată prin fratricidul comis de rege idealular trebui să fie reprezentat de Hamlet, care esfişiat între două exigenţe : cea de a restabili echilibrul cetăţii, clătinat prin crimă, şi cea cuprinsă
în morala creştină, care îi interzice omului şi să
ucidă, şi să se sinucidă. Dar, întrucît sfişierea prin
ţului danez între cele două exigenţe de semn contrar atinge nu numai sublimul, ci şi limita după
care urmează neantul, Shakespeare nu ne propuneun Hamlet-rege. Tipul de monarh pentru careoptează e reprezentat prin Henric al V-lea.
48
