Ileana Mălăncioiu
Nici Dostoievski nu ni-l propune ca model pe neprihănitul Mîşkin, fiind de neconceput o lume reală formată din Mîşkini. După ce ne este arătat de aproape, pentru a avea prin el imaginea inocenţei, Mîşkin se întoarce la sanatoriul din care a venit, fiindcă numai acolo poate rezista aşa cum a fost conceput.
Idealul autorului e reprezentat de Alioşa Karamazov, sfintul trecut prin îndoială şi prin păcat, revenit la credinţă pe o altă treaptă şi trimis înapoi în lume.
Atît eşecul marilor păcătoşi ai lui Dostoievski, cît şi al sfinţilor săi reclamă necesara distincţie între bine şi rău şi, implicit, o lege morală în raport cu care trebuie făcută această distinctie.
Învingîndu-1 pe ideologul din sine, care opt�ază
pentru idealul evanghelic, prin marile sale personaje situate la poli opuşi - deopotrivă supuse eşecului - Dostoievski ne sugerează faptul că nu se poate trăi în afara legii, dar că legea morală
(fundamentă pe credinţă) se află în omul care crede în ea. Reconcilierea vinovatului tragic cu legea încălcată şi cu sine îl ajută să iasă din deşertul crimei sale, să comunice cu ceilalţi şi să poată
trăi în lume, singurul loc în care poate fi redobîndit paradisul după ce a fost o dată pierdut.
Dostoievski nu e preocupat de Transcendenţă
din raţiuni teoretice, ci practice. Dacă eroii săi discută la nesfirşit despre existenţa lui Dumnezeu, autorul spune că ea nu poate fi dovedită, dar că
dacă lumea care neagă ordinea divină ajunge la Haos şi la prăbuşire înseamnă că El există.
Faptul că soluţia sa o reprezintă sfintul întors în lume nu constituie o întîmplare. Sfinţenia nu reprezintă un scop în sine. Ea trebuie să-l ajute pe om să trăiască şi să îşi poarte crucea. Fiindcă, în opinia lui Dostoievski, fiecare e vinovat de tot şi de toate şi nu se poate salva de unul singur.
Bunul Mîşkin este creat după modelul christic, dar nu i se dă şi puterea de suferinţă a Mîntuitorului,
Vina tragică
49
ci doar neprihănirea acestuia. Întors în lume, el intră în viaţa Nastasiei Filippovna - pentru că o asimilează Frumuseţii ultragiate, care ar putea salva lumea. Dar, în pofida nevinovăţiei lui sau poate chiar datorită acesteia, ajunge să se facă
vinovat de uciderea ei.
Deznădejdea ce-l cuprinde după noaptea petrecută lîngă trupul neînsufleţit al femeii iubite împreună cu fratele lui de cruce care a înjunghiat-o îl face să înţeleagă că pentru a putea trăi mai departe trebuie să redevină cu adevărat idiot şi să
se întoarcă în sanatoriul de unde a venit. Asta reprezintă o soluţie prin care este salvat ca personaj, dar nu şi ca fiinţă umană. Cu atît mai mult cu cît cel care l-a creat este convins că, după ce a cunoscut binele şi răul, chiar dacă ar ajunge în paradis, omul nu l-ar mai putea accepta aşa cum este, ci l-ar molipsi cu ceea ce e în sufletul lui.
Deşi este un vinovat fără vină, după întîmplările prin care a trecut, Mîşkin nu mai este cel ce a fost. Ştie deja prea multe pentru a mai putea fi un mieluşel nevinovat. El a trăit cam tot ce a trăit Dostoievski înainte de a-l fi creat. Nu întîmplător, a aflat cum sînt acele minute dinaintea crizelor de epilepsie care îl fac pe om să simtă
eternitatea. Nu întîmplător, a cunoscut exilul şi dragostea de ţară verificată şi mărită de faptul că
a trebuit să stea un timp departe de ea.
În străinătate, a asistat şi la o execuţie şi a rămas profund impresionat de chipul celui ce-şi număra clipele înainte de a i se pune gîtul sub ghilotină (aşa cum şi le număra Dostoievski, aşteptînd să fie dus la potou).
Imaginea din tabloul Coborîrea lui Christ în mormînt, al lui Hans Holbein cel Tînăr (a cărui copie adusă de Dostoievski din străinătate nu a fost pusă nici ea întîmplător în locuinţa întunecată a lui Rogojin), va apărea în delirul dinainte de criza de epilepsie în care va cădea prinţul Mîşkin după uciderea Nastasiei Filippovna.
