adevărul ce conduce nu doar către asumarea faptei în vederea căreia a fost nevoit să părăsească
şcoala sa umanistă, ci şi către moarte are un sens clar şi precis.
Victor Hugo spunea că, retrăgîndu-se departe de lumea reală, sub masca durerii sale, Hamlet ajunge în afara tuturor lucrurilor şi, ca atare, devine incapabil să conducă un popor. Nu trebuie uitat însă faptul că el face mai mult decît să domnească. El există cu adevărat şi - tocmai pentru că este un moştenitor de tron care n-avea să fie niciodată rege - rămîne veşnic un prinţ menit să
reprezinte îndoiala însăşi dusă de mînă de ofantomă, aşa cum a spus Victor Hugo.
Dar, ca să poată rămîne astfel pentru totdeauna, el trebuia să fie un prinţ adevărat şi viu, dintr-un loc anume si dintr-un timp anume.
În studi�l său De la Hamlet la Lear, Arnold Kettle spune că Hamlet este un prinţ umanist din veacul al XVI-lea pe care învăţătura îl face să abordeze o concepţie despre viaţă raţională şi plină de omenie, dar trecînd prin nişte experienţe personale tulburătoare (moartea tatălui şi căsătoria rapidă a mamei cu fratele acestuia) capătă o viziune nouă, cu totul deosebită asupra lumii.
După el, ,,caracterul revoluţionar al concepţiei lui Hamlet despre lume rezidă în faptul că socoteşte tirania, crima şi neomenia nu ca pe ceva neobişnuit, ci dimpotrivă, ca pe ceva în firea lucrurilor la curtea Danemarcei. Nu le ia drept pete ale unei societăţi pe care o acceptă, ci le consideră
parte integrantă a unei lumi pe care nu o mai poate suporta".
În opinia lui Kettle, în ultimul act, cînd, în fine, îşi asumă fapta către care nu se simţea chemat, Hamlet capitulează în faţa unor valori respinse pînă atunci, iar renunţarea prinţului la luptă oglindeşte în fapt posibilităţile reale ale anului 1600 de a traduce în viaţă ideile noului umanism.
Vina tragică
37
Spre deosebire de majoritatea comentatorilor,
::are îi reproşează amînarea ca pe o slăbiciune, Kettle îi reproşează lui Hamlet abdicarea de la principiile umanismului, care nu recunoaşte legitimitatea răzbunării.
Întrucît prinţul danez îşi îndreaptă sabia către regele ucigaş abia atunci cînd constată că regina a băut din cupa destinată lui şi cade otrăvită şi cînd veninul cu care a fost unsă spada lui Laertes i-a pătruns deja în sînge, e greu de spus dacă fapta asumată în sfirşit mai reprezintă răzbunarea tatălui sau încercarea disperată de a opri mecanismul crimei.
Deşi umanism nu înseamnă a sta cu mîinile-n sîn aşteptînd să fii ucis, poate că, într-adevăr, Hamlet capitulează asumîndu-şi fapta pe care a amînat-o la nesfirşit nu doar pentru a afla adevărul, ci şi pentru a-şi mai da un răgaz, ştiind că
nu va supravieţui celor întîmplate. Dar această
capitulare nu vorbeşte în nici un caz doar despre discrepanţa dintre umanismul anului 1600 şi practică, aşa cum susţine autorul citat. Au mai trecut cîteva secole de umanism, iar confruntarea reprezentanţilor acestuia cu crima şi neomenia nu se dovedeşte a fi mai eficientă decît la vremea la care constată Hamlet că e ceva putred în Danemarca.
O dovadă în acest sens o reprezintă însuşi faptul că ades recurgem la aceste cuvinte ale lui pentru a vorbi despre ceea ce se întîmplă în zilele noastre.
Dacă umanismul de după aceea ar fi rezolvat lucrurile, nu ne-ar mai impresiona faptul că drojdia otravei pătrunse în urechea prinţului Hamlet o dată cu vorbele spuse de spectrul regelui Hamlet acţionează mai lent, dar mai dureros decît otrava turnată la propriu în urechea tatălui său (în vreme ce-şi dormea liniştit în grădină somnul său de după-amiază), iar tragedia care îi poartă numele n-ar mai fi jucată şi comentată pe tot pămîntul.
De la prinţul Hamlet
la prinţul Mîşkin
Expresiile „un Hamlet modern" şi „un Hamlet bolnav" au fost folosite de obicei în legătură
cu personajele din categoria marilor păcătoşi din romanele lui Dostoievski : Ippolit Terentiev, Nikolai Stavroghin, Ivan Karamazov.
Prinţul danez poate fi regăsit însă la fel de bine si în printul Mîskin, care este situat la polul opus.' Şi nu întîmplător. În romanul Idiotul se fac ades trimiteri la tragedia acestuia. Cel ce face legătura dintre Mîşkin şi nihiliştii care l-au calomniat spune că întrebarea a fi sau a nu fi, din celebrul monolog din actul al III-lea, este cea aflată la ordinea zilei. Personajele din lumea în care s-a întors prinţul Mîşkin de la sanatoriul său din Elveţia se conturează în funcţie de felul cum rezolvă fiecare această dilemă.
De la prinţul Hamlet la prinţul Mîşkin s-au produs un lung drum de democratizare a eroului, pe de o parte, iar pe de altă parte, legat de ea, un drum la fel de lung de înţelegere a virtuţii şi a vinei, dar nu atît de lung încît să-i separe de tot pe cei doi prinţi, situaţi pe poziţia umanismului
-creştin.
