în care vina presupune încălcarea unei legi rigide şi e socotită a fi mai presus de orice îndoială.
Faptul că aparatul de pedeapsă care execută
singur şi în care în cele din urmă se aşază ultimul său adept fanatic a fost descris cu atîta exactitate în vremea de criză premergătoare fascismului nu este întîmplător.
Plecînd de la ideea unanim acceptată că proza lui Kafka înfăţişează o societate anonimă şi ierarhizată şi că în ea omul e despuiat de particularităţile sale şi devine un lucru, un obiect impersonal şi fantastic supus maşinii ai cărei demoni nu-i poate stăpîni, voi trece peste datele concret-istorice ale epocii autorului şi voi încerca să descifrez parabola coloniei penitenciare din perspectiva raportului dintre vină şi pedeapsă. Fiindcă în ultimă
instanţă el e cel care determină tragismul oricărui erou ; la limită - şi pe cel al anti-eroului kafkian.
Voi sublinia de la bun început că aparatul mecanic de pedeapsă care lucrează singur direct pe pielea condamnatului nu înscrie pe ea o vină reală, stabilită în raport cu un principiu moral cuprins într-o lege dreaptă, ci încălcarea unei porunci inumane sau a unei legi strîmbe. Acest lucru e posibil datorită faptului că omul nu se poate dezvinovăţi, fiind el însuşi un şurub al mecanismului social constituit pe sistemul coloniei. Voi sublinia de asemenea
90
Ileana Mălăncioiu
că, întrucît aparatul de pedeapsă care lucrează
singur nu poate să ţină cont de particularităţile fiecărui caz uman, el a căpătat într-un fel rolul jucat în Antichitate de fatum.
Pînă nu demult mai era nevoie să facem totul cu mîna, spune cu mîndrie fanaticul ofiţer desemnat să supravegheze acest mecanism perfecţionat de-a lungul anilor, dar acum aparatul lucrează
singur.
Vremea de criză în care trăieşte Kafka este într-adevăr vremea cînd aparatul de pedeapsă a fost deja pus în mişcare şi lucrează de la sine şi cînd cel intrat în această maşinărie, privit din unghiul de vedere al supraveghetorului ei, este vinovat pentru încălcarea legii inumane reprezentate prin el, iar din unghiul de vedere opus, este vinovat pentru că aparatul inuman funcţionează
si el nu face nimic pentru a-l opri.
' În general, vremea tragediei este o vreme în care un aparat de pedeapsă a fost pus în mişcare, funcţionează de la sine şi înscrie pe trupul condamnatului legea încălcată despre care el află
înaintea celorlalţi că este o falsă lege. Prin însuşi chinul şi moartea sa, el divulgă falsitatea acestei legi şi îi anunţă abolirea.
Anti-eroul din colonia penitenciară - situat la răscrucea unde se întretaie drumul eroului tragic în înţelesul clasic cu cel al omului de rînd supus condamnării - nu se poate apăra întrucît nu înţelege ce se întîmplă cu el decît atunci cînd pedeapsa îi este înscrisă deja în carne. De aceea, suferinţa prin care trece nu-i aduce pe chip semnul izbăvirii, ci desfigurarea asasinatului.
Exploratorul coloniei penitenciare care asistă
la acest spectacol de groază nu poate fi convins de către fanaticul ofiţer că o dată cu dispariţia aparatului autpmat de pedeapsă dispare dreptatea, ci dimpotrivă.
Fărîmarea acestui aparat în vreme ce înscrie pedeapsa pe trupul fanaticului care, pentru a-i
Vina tragică
9 1
dovedi utilitatea, a intrat de bunăvoie în el, are un sens eliberator, întrucît prin ea se creează posibilitatea întemeierii unei alte ordini morale.
Aplicarea mecanică a pedepsei direct în carnea condamnatului - care nu ştie în ce constă vina lui şi ce dovadă ar putea aduce spre a se salva - este evidentă nu numai în cazul eroilor tragici care nu au nici o şansă de a se opune destinului lor, ci şi în cazul nefericitului Iov. Fiindcă Dumnezeu ştie că
