piară şi el datorită aparatului său mecanic de pedeapsă, sortit dezmembrării din clipa cînd nimeni nu mai crede că el ar avea menirea de a restabili echilibrul clătinat prin vina socotită a fi mai presus de orice îndoială.
Atunci cînd aparatul se va bloca, ofiţerul fanatic pus să-l supravegheze îl va scoate pe ultimul nefericit aşezat în el de sub desenatorul cu ace unde aştepta să-i fie înscrisă în carne porunca inumană
încălcată, apoi va schimba desenul ce trebuia adîncit cu grapa în trupul condamnatului şi se va aşeza de bunăvoie în locul acestuia. Încercarea sa de a dovedi astfel necesitatea unui mecanism învechit, care nu putea fi susţinută cu argumente raţionale, este sortită eşecului.
După cum i s-a explicat exploratorului, la pornirea mecanismului, o roată ar fi trebuit să scîrţîie, dar acum ea se învîrteşte fără zgomot. Nu peste mult se dovedeşte însă că mersul liniştit al roţilor a fost o iluzie şi că maşina începe să se năruie.
Ar fi oprit totul, ne spune Kafka despre explorator, fiindcă aceasta nu mai era o tortură care
96
Ileana Mălăncioiu
trebuia să fie simţită pe propria piele, ci de-a dreptul un asasinat. Din păcate însă, nimic nu mai putea fi oprit, trebuia să se ajungă pînă la capăt. În ultima fază de funcţionare, maşina dă
greş. Trupul ofiţerului nu se desprinde din acele lungi în care este înfipt, ci rămîne atîrnat deasupra gropii, în loc să cadă în ea.
În felul său, fiecare fanatic nu a fost aruncat pur şi simplu în groapă de propriul său aparat de pedeapsă - în care s-a aşezat în cele din urmă în încercarea disperată de a-i dovedi utilitatea -, ci a fost ţinut o vreme deasupra ei, spre a putea fi văzut de cei interesaţi de tragedia epocii lui.
Ofiţerul fanatic din Colonia penitenciară a lui Kafka, pe care exploratorul îl priveşte cum stă
înfipt în acele maşinăriei defectate deasupra gropii, în loc să cadă în ea, a rămas şi după moarte aşa cum a fost ; pe chipul său nu se putea vedea nici un semn al izbăvirii făgăduite. Faptul că
a pierit prin mecanismul declanşat de el nu poate dovedi altceva decît eşecul ordinii pe care o reprezenta. Cu toate că îşi pune viaţa în joc pentru a dovedi utilitatea aparatului prin care a luat vieţile altora, acest fanatic nu este un erou tragic, ci unul care provoacă tragedia celorlalţi.
Pe faţa eroului tragic apare transfigurarea celui care are o dovadă în favoarea sa, şi nu desfigurarea asasinatului. El îşi pierde viaţa, dar nu şi sensul vieţii. Moare pentru ceva pentru care merita să-şi pună viaţa în joc şi - ca atare - destinul lui se transformă în Dreptate. Tocmai în asta stă
latura afirmativă a tragediei despre care vorbea Nietzsche.
În faza de revoltă, Ivan Karamazov spune : ,,după
ce sensul vieţii a dispărut, rămîne încă viaţa".
La sfirşitul oricărei tragedii s-ar putea spune : după ce viaţa eroului s-a încheiat, rămîne sensul vieţii lui.
Vina tragică
97
Preluînd ceea ce s-a cîştigat prin Dostoievski în modul de înţelegere a virtuţii, a vinei şi a pedepsei, Kafka va coborî ştacheta de la nivelul eroului în înţelesul clasic al termenului la cel al omului de rînd pus în situaţia de a percepe lipsa de sens a vieţii, echivalentă cu o condamnare. Pe chipul anti-eroului său devenit prin forţa lucrurilor erou nu apare semnul izbăvitor, pentru că nu ştie în ce constă vina sa ca să poată găsi dovada salvatoare.
El nu-şi pierde totuşi speranţa că o dovadă trebuie să existe. Cu alte cuvinte, moare dar nu se predă.
De ce nu a găsit dovada care să poată pleda în favoarea existenţei sale?! Poate fiindcă a căuta-o în lumea dezumanizată în contextul căreia şi-a perceput condamnarea, şi nu în afara acesteia sau într-un alt tip de societate, cum constată cei mai mulţi dintre comentatorii autorului. Poate fiindcă, spre deosebire de Dostoievski, care punea credinţa la baza salvării, el nu se putea crede nici pe sine, aşa cum va mărturisi într-una din scrisorile către Milena.
În cartea sa Uber Franz Kafka aus der Prager Perspektive, Eduard Goldstiicker spune : ,,Caracterul insular al operei kafkiene e determinat şi de claustrarea nenaturală în care a trăit scriitorul, despărţit de realitatea istorică şi populară printr-un triplu ghetou : germanic, evreu si burghez".
În realitate, tocmai această ' izolare, care nu era determinată doar de condiţia socială şi de firea sa, ci şi de tulburările social-politice şi de accentuarea tendintelor antisemite, l-a făcut să aibă
sentimentul crizei istorice. Înstrăinat de societate datorită vieţii trăite în ghetou, el nu are cum să
perceapă lumea din interiorul ei, pentru a vedea mai bine lucrurile concrete, de care procesul redat de el face abstracţie, în schimb poate să o vadă
în întregul ei.
Friedrich Beissner, în lucrarea sa Kafka, der Dichter, spune că tema primordială a operei lui
