98
Ileana Mălăncioiu
Kafka este eşecul existenţei umane, ratarea finalităţii ei, imposibilitatea de a ajunge la ţintă.
Temă izvorîtă din experienţa fundamentală a unei sin�rătăţi irevocabile.
Intr-adevăr, opera lui Kafka este opera unui artist izolat, dar a unuia care îşi simte izolarea ca pe o vină de neiertat. Ea este, prin urmare, un nesfirşit monolog pe marginea prăpastiei, dar, în pofida faptului că din perspectiva în care vede el lucrurile eşecul uman apare a fi inevitabil, eroul kafkian continuă să caute şi să spere, făcîndu-şi o raţiune de a exista din însăşi speranţa-disperată
-acolo-unde-nu-mai-e-nimic-de-sperat. El pare să-şi afle justificarea în căutarea însăşi. Dar, în realitate, căutarea lui disperată nu e întreprinsă de dragul căutării, ci în iluzia că trebuie să existe o dovadă
în favoarea existenţei fiindcă „nici o logică nu rezistă
în cele din urmă în faţa unui om car:e vrea să
trăiască".
Puşi în faţa absurdului şi prin el în faţa alternativei camusiene „dacă viaţa merită sau nu să fie trăită", majoritatea artiştilor ajung la concluzia că singura dovadă care poate pleda în favoarea vieţii este creaţia, înţeleasă ca semn al revoltei şi al necapitulării.
Kafka, aşa cum afirmă Radu Enescu în capitolul „Justificarea existenţei scriitoriceşti" din cartea sa Franz Kafka, nu găseşte în artă o justificare existentială, întrucît socoteste eticul superior esteticului '(înţeles ca artă pu;ă). În acest sens este adus ca argument faptul că în 1922 Kafka îi scria lui Max Brod : ,,Scrisul e o răsplată dulce şi o minciună ; dar pentru ce ? Azi noapte mi-a devenit limpede.. . e răsplata faptului că sînt în slujba diavolului".
Invocarea diavolului este menită să exprime situaţia liminară a artistului într-o epocă de criză
în care prezintă lumii omul devalorizat pînă la totală denaturare, dar nu-i poate oferi şi soluţia de salvare.
Vina tragică
99
Kafka ar vrea să iasă din această „slujbă a diavolului", dar cum ar putea ieşi dacă din singurătatea lui iremediabilă nu este întrevăzută posibilitatea de înlăturare a aparatului mecanic de pedeapsă al vremii sale care face ca vina să fie în afară de orice îndoială iar existenţa omului îşi pierde sensul şi echivalează cu o condamnare.
Vina lui Joseph K.
În majoritatea exegezelor operei kafkiene se spune despre Procesul că este cartea genezei şi maturizării sentimentului de vinovăţie al procuristului Joseph K. Dar, în mod ciudat, în majoritatea aceloraşi comentarii se afirmă, de asemenea, că pentru Kafka vina echivalează cu existenţa.
Dacă lucrurile stau aşa, cum este posibil ca personajul lui să fi trăit o vreme în afara procesului şi cum este posibil să spere şi să lupte pînă
în ultima clipă pentru a găsi o dovadă în favoarea existenţei umane , spre a nu fi condamnat să
moară ca un cîine ?
În realitate , Kafka ne spune că procuristul Joseph K. a fost condamnat din cauză că a încălcat exigenţele unei legi (morale) a cărei respectare ar fi făcut ca viaţa lui să fie armonioasă şi, ca atare, să nu-şi piardă sensul. Dar, neştiind ce conţine această lege, nu are posibilitatea să se reconcilieze cu ea ispăşindu-şi vina şi nu poate redobîndi armonia pierdută.
În spatele legii încălcate nu e o divinitate care-i impune exigenţe ce nu pot fi respectate . Eroul kafkian nu poate afla conţinutul ei şi nu poate găsi dovada salvatoare fiindcă nu ştie ce transcende destinul individual şi istoric.
În pofida aparenţelor, legea încălcată nu e imuabilă . Atemporalul acesteia presupune temporalitatea, dar Kafka nu se opreşte asupra amănuntelor concrete ce definesc criza socio-morală din vremea sa (deşi ea este cea care a declanşat criza
