Vina tragică
101
de conştiinţă reflectată prin anti-eroul său). Ceea
ce îl preocupă este procesul tragic ca atare şi posibilitatea omului de a se salva împăcîndu-se cu legea
sacră încălcată fără să ştie , pentru a redobîndi
armonia pierdută şi, o dată cu ea, sensul vieţii.
Făcînd abstracţie de concretul istoric, Kafka
ajunge la ecuaţia procesului tragic, dar nu şi la
dovada salvatoare căutată de omul condamnat la
o existenţă care nu poate fi justificată prin nimic.
Legea pentru a cărei încălcare suferă eroul tragic (şi cu care se împacă în cele din urmă, plătind
pentru faptele sale şi pentru consecinţele neprevăzute ale acestora) este, în ultimă instanţă, propria
lege morală.
De aici nu trebuie dedus că ar avea caracter
individual.
Individuală este asumarea rigorilor ei sau
nesocotirea acestora şi nu legea. Dar în condiţiile
unei societăţi ierarhizate, în care omul a devenit
un simplu şurub al unei maşinării, vina şi responsabilitatea acestuia pentru faptele sale şi pentru
consecinţele lor neprevăzute nu mai pot fi stabilite
individual. Ştacheta coborîtă în opera lui Kafka
de la nivelul eroului tragic în sensul clasic al termenului la al omului de rînd supus condamnării
la o viaţă fără sens este ridicată în acelaşi timp
pentru a fi percepută dimensiunea tragică a condiţiei umane.
Supus procesului declanşat printr-o criză de
conştiinţă şi condamnării (sau autocondamnării),
eroul infratragediei kafkiene nu poate aduce nici
o dovadă în favoarea existenţei sale ca să se poată
reconcilia cu legea încălcată şi cu sine . De aceea,
pedeapsa cu moartea pe care o va suporta nu va
aduce pe chipul lui semnul izbăvirii, ci desfigurarea asasinatului.
Conştiinţa pierderii valorii umane prin nerespectarea unei legi asimilate propriei exigenţe
morale - în absenţa căreia nu putem vorbi despre
