Vina tragică
93
Iov îşi putea exprima revolta chiar în faţa lui Dumnezeu, care pe vremea aceea era cu adevărat viu şi cobora din cînd în cînd pe pămînt să stea de vorbă cu credincioşii săi robi, revolta nihiliştilor dostoievskieni (şi nu numai) se va manifesta în absenţa lui Dumnezeu sau în faţa neantului şi va avea un caracter fictiv.
Ceea ce se schimbă nu e doar exprimarea revoltei, ci şi cadrul concret în care are loc tragedia reală desfăşurată pe fondul acesteia.
Dacă Iov suferea pe grămada sa de gunoi, aparatul mecanic de pedeapsă din colonia penitenciară beneficiază de toate avantajele tehnicii moderne de producere a suferinţei.
Spre deosebire de toţi eroii tragici de pînă la el, eroul kafkian a lăsat îndeobşte impresia că în cazul său vina se identifică în mod efectiv cu existenţa.
Întîi pentru că trăieşte într-o societate ierarhizată, în care nimeni nu mai ştie ce se află în spatele faptelor sale. Apoi pentru că, ajuns rob al maşinii, omul a devenit el însuşi un şurub al complexului mecanism care amestecă victimele cu vinovaţii. Încălcarea exigenţelor morale devine astfel inevitabilă si ia aspectul vinei asupra căreia nu poate exista nici o îndoială. În aceste condiţii sensul vieţii este pierdut şi moartea devine echivalentă cu un asasinat.
Poate că sînteţi din principiu chiar un adversar al pedepsei cu moartea, în general, şi al unui asemenea mod de execuţie, în special, îi spune exploratorului ce aşteaptă să ia parte la o execuţie fanaticul ofiţer pentru care schiţele maşinii sale de aplicare automată a pedepsei reprezintă tot ce are mai scump pe lume.
Sînt un adversar al acestei proceduri, îi răspunde exploratorul - şi priu el autorul - remarcînd inumanitatea acestui fel de a-l pedepsi pe condamnatul care nu ştie pentru ce e vinovat şi nu poate aduce nici o dovadă în favoarea sa, dar
94
Ileana Mălăncioiu
manifestîndu-se ca un spectator de tragedie şi nu ca un om ancorat în realităţile coloniei, pregătit să intervină pentru ca execuţia să fie oprită.
O dovadă că exploratorul este doar un spectator al tragediei care se petrece sub ochii săi o reprezintă însuşi faptul că, după ce-şi exprimă dezacordul cu această procedură barbară, el îi spune fanaticului ofiţer : ,,Convingerea dumneavoastră
sinceră m-a emoţionat, chiar dacă nu m-a putut atrage pe o cale greşită". Ceea ce e de înţeles.
Fiindcă, pentru un spectator de tragedie, convingerea acestui personaj că o dată cu renunţarea la execuţiile publice, dispare rolul educativ al pedepsei şi dreptatea instaurată prin ea, dezvăluia şi ea un caz ieşit din comun, în stare să emoţioneze. Cu atît mai mult cu cît pentru a dovedi utilitatea aparatului său mecanic de aplicare a pedepsei, sfirşeşte prin a se aşeza de bunăvoie în el.
Lăudînd vremurile vechi, cînd fostul comandant lua el însuşi parte la execuţie şi cînd lumea credea în reinstaurarea dreptătii prin acest mod de pedeapsă, fanaticul ofiţer spune : ,,În înţelepciunea lui, comandantul dispunea ca în primul rînd să se dea preferinţă copiilor ; eu puteam sta întotdeauna în faţă, fireşte, avînd în vedere func
ţia mea ; de multe ori şedeam acolo chincit, cu doi copii mici, de-a dreapta şi de-a stînga, pe braţe.
Cum mai sorbeam cu toţii expresia de transfigurare de pe chipul martirizat, cum ne mai scăldam obrazul în razele acestei dreptăţi, abia realizate, pe cale de a dispărea ! Ce mai vremuri, camarade !".
Avînd simţul acut al tragediei, în care forţele ce se înfruntă sînt deopotrivă justificate (fiecare din punctul său de vedere, dar nu şi din perspectiva adevăratei moralităţi şi a viitorului), Kafka nu ne pune în faţa unui cinic, ci în faţa unui fanatic, pentru care aparatul de înscriere a pedepsei direct în trupul condamnatului reprezenta însăşi raţiunea sa de a exista.
Vina tragică
95
Desigur, nu e vorba doar de un simţ acut al tragediei, ci şi de unul la fel de acut al crizei vremii sale, al cărei aparat inuman de constrîngere nu putea fi condus decît de un fanatic, capabil, în cele din urmă, pentru a-i dovedi necesitatea, să se aşeze de bunăvoie în el.
Acest fanatic crede în aparatul pe care îl supraveghează cu aceeaşi tărie cu care crede Creon în ordinea sa în numele căreia o îngroapă de vie pe Antigona pentru că i-a încălcat porunca, s-a supus legii nescrise a Hadesului şi l-a înmormîntat pe fratele său ; ordine despre care Andre Bonnard spunea, pe bună dreptate, că, la limită, este totuna cu fascismul.
Aşa cum Creon a pierit o dată cu ordinea sa dovedită a fi inumană, eroul lui Kafka trebuia să
