„nu este nimeni ca el pe pămînt, credincios şi fără
prihană", dar asta nu-l opreşte ca, la îndemnul Satanei, să-l încerce înscriindu-i în carne cele mai nedrepte pedepse posibile.
În pofida sfirşitului ei consolator, Cartea lui Iov dovedeşte că Biblia nu poate fi privită doar ca o piatră de hotar între tragedia antică şi cea apărută ulterior, pe fondul Creştinismului, ci şi ca o punte de legătură între ele.
lov se află la limita unde este evident că porunca înscrisă în trupul condamnatului nu poate fi motivată prin faptele sale.
Prin el, Biblia justifică însăşi suferinţa nejustificată. Din perspectiva credinţei, ea apare ca fiind dată în vederea salvării.
Privită prin prisma raţiunii, va constitui punctul nevralgic peste care nu se poate trece. La el au ajuns pe cont propr_iu eroii tragici greu încercaţi de totdeauna. Din el au plecat marii păcătoşi ai lui Dostoievski care au ajuns fie la negarea existenţei lui Dumnezeu, fie la negarea Dreptăţii şi - implicit - a Ordinii întemeiate pe existenţa Sa.
Porunca nedreaptă înscrisă în carnea credinciosului Iov pentru a-i fi încercată credinţa nu se deosebeşte sub aspect moral de cea înscrisă în carnea condamnatului din Colonia penitenciară a lui Kafka.
Oricît de consolator este sfirşitul ei, Cartea lui lov ne cutremură prin nedreptatea pe care i-o face Dumnezeul Vechiului Testament celui mai credincios rob al său.
92
Ileana Mălăncioiu
La rîndul ei, salvarea oferită de nedreptul Dumnezeu al Vechiului Testament robului său Iov nu este calitativ deosebită de cea oferită lui Oreste de zeii care l-au făcut să sufere în mod nedrept, de vreme ce exigenţele de semn contrar impuse de ei nu-i lăsau nici o şansă de a rămîne nevinovat în absolut. Tot ce putea face era să aleagă vina cea mai mică şi el procedase corect. Mai mult decît atît, înainte de a se conforma legii morale a vremii, potrivit căreia răzbunarea tatălui era obligatorie, străbătuse toate treptele îndoielii care-l făcea să
se întrebe : se poate, oare, să-ţi ucizi mama şi să
rămîi nevinovat? !
Dacă în cazul lui Oreste acceptăm faptul că, în ciuda absolvirii date în cele din urmă, rămînem pe terenul tragediei, nu avem motive să negăm tragedia lui Iov.
Şi dacă tragedia lui Oedip este socotită una dintre cele mai mari din cîte au existat datorită
faptului că suferinţa sa este infinit mai mare decît vina sa, de ce ne-am îndoi că suferinţa nejustificată a lui Iov e tragică.
Nu avem argumente prin care să putem demonstra lucrul acesta. Şi nu numai argumente, ci nu avem nici motive. Ar însemna să credem că, prin însăşi existenţa sa, o doctrină religioasă poate anihila suferinţa umană. Or, se poate constata că, independent de credinţa pe fondul căreia se desfăşoară, tragedia izvorăşte întotdeauna din acelaşi punct nevralgic al suferinţei nejustificate (şi nejustificabile). Ea a existat de cînd e lumea şi de aceea nici o doctrină nu poate nici s-o neglijeze, necum să o şteargă în mod efectiv din existenţa umană.
Ceea ce s-a schimbat de-a lungul veacurilor este cadrul în care se desfăşoară revolta pentru suferinţa nejustificată şi acţiunea propriu-zisă a tragediei.
Dacă eroii tragicilor greci le reproşau zeilor, care erau în Olimp, adică la doi paşi de ei, faptul că i-a făcut să sufere în mod nedrept, iar nefericitul
