-sensurile-exemplară sînt elemente esenţiale ale tragediei tuturor timpurilor. Ele sînt cele care fac ca tragedia să fie mereu aceeaşi şi în acelaşi timp mereu alta.
În fiecare epocă ilustrată în marea artă tragică, aparatul în care este pus omul spre a i se înscrie din ce în ce mai adînc în carne porunca încălcată
este un aparat învechit ; adepţii lui au dispărut deja, dar un fanatic îl face să funcţioneze încă, în ciuda inumanitătii evidente pe care o dovedeste.
În Amintiri din casa morţilor, lumea deve�ită
(la propriu) o închisoare pentru cel pus să mediteze asupra infinitelor forme de crimă şi asupra mecanicităţii şi uniformităţii pedepsei dezvăluie ultimele sensuri ale îndoielii (de tip hamletian) cu privire la dreptul unui om de a aplica altui om pedeapsa capitală.
Pedeapsa cu moartea, spune deschis Dostoievski (aşa cum va spune şi Camus în eseul Refl,ecţii despre ghilotină), poate constitui o crimă mai odioasă decît cea în numele căreia este făcută, întrucît prin ea un om capătă puteri asupra vieţii altui om într-o formă legală şi, ca urmare, el ucide fără
teamă, fără chinul ce însoţeşte îndeobşte fapta şi fără să aibă remuşcări.
Un argument de bază al lui Camus împotriva pedepsei cu moartea îl constituie şi faptul că, în vremurile moderne, ea şi-a pierdut cu totul pretinsul caracter educativ, de vreme ce execuţiile se fac pe ascuns, între zidurile închisorilor.
Situîndu-se pe poziţia opusă celei exprimate de Dostoievski şi de Camus, fanaticul ofiţer din colonia penitenciară elogiază pedeapsa cu moartea şi aşa-zisa dreptate instaurată prin intermediul ei şi al aparatului mecanic de pedeapsă aflat la
88
Ileana Mălăncioiu
dispoziţia lui. El deplînge însă faptul că execuţiile nu mai au "desfăşurarea publică, sărbătorească"
pe care o aveau „pe vremea vechiului comandant"
şi că şi-au pierdut rolul educativ.
Urmînd ideile lui Dostoievski, Camus consideră că pedeapsa de a trăi sub apăsarea faptei comise este şi mult mai aspră şi mult mai educativă decît cea de a plăti deodată, prin moarte, pentru ce ai făcut, înainte de a parcurge drumul chinuitor al înţelegerii şi asumării propriei vinovătii pentru a putea iesi din desertul crimei.
'înainte de a face ace�stă afir�aţie, Dostoievski a urmărit vreme îndelungată starea de apăsare şi remuşcările prin care treceau cei ajunşi în casa morţilor în urma unor crime. Şi tot vreme îndelungată a fost obsedat de cazul unui tînăr condamnat pentru paricid, a cărui seninătate din timpul detenţiei îl înspăimînta. Tînăr despre care, mai tîrziu, avea să afle că nu-şi ucisese tatăl şi, prin urmare, nu avea pentru ce să aibă remuşcări.
Din obsesia asta de care nu a scăpat niciodată
l-a creat pe Dmitri Karamazov. Condamnarea acestuia pentru o crimă pe care n-a săvîrşit-o, dar ar fi putut să o săvîrşească ne spune tot ce se poate spune atît cu privire la vinovăţia conţinută
în pedeapsa aplicată mecanic, cît şi la faptul că
ispăşirea nu poate veni din afară, ci presupune asumarea faptei (indiferent dacă eşti autorul ei real sau cel moral).
Dostoievski nu neagă vinovăţia celor din casa morţilor sau din colonia penitenciară asupra căreia se pronunţă în cunoştinţă de cauză, dar atrage atenţia asupra faptului că aparatul (mecanic) de pedeapsă al vremii sale e inuman şi optează pentru o altă înţelegere a moralităţii şi pentru o justiţie care să-l facă pe cel ce-şi ispăşeşte pedeapsa să înţeleagă că nu se poate trăi omeneşte în afara legii.
Simbolul multidimensional . al lui Kafka reprezintă, dintr-o dată, lumea unde domneşte o ordine inumană asemănătoare celei din cetatea lui Creon
Vina tragică
89
(care nu se îndoieşte dacă e sau nu îndreptăţit să înscrie în carnea Antigonei porunca încălcată), lumea din regatul Danemarcei (devenită pentru Hamlet o închisoare din clipa cînd i s-a dezvăluit taina uciderii tatălui său), lumea din casa morţilor a lui Dostoievski etc. Toate cuprinse în spaţiul şi timpul procesului, care surprinde esenţa a ceea ce se întîmplă în forul interior al eroului, indiferent de felul cum ajunge el la încălcarea propriilor exigenţe morale şi la criza de conştiinţă de natură
să declanşeze tragedia.
Parabola coloniei penitenciare a lui Kafka redă
mecanismul însuşi al pedepsei în condiţia tragică
