Vina tragică
8 1
Dacă Hamlet nu mai poate comunica în mod real cu lumea din regatul său din cauza crimei comise de rege, Stavroghin nu mai poate comunica din cauză că se află în deşertul propriei sale crime.
Spre deosebire de Stavroghin, care a înfăptuit încă din preistoria romanului crima cea mai oribilă şi de aceea nu-i este îngăduit să sufere cu adevărat şi să fie absolvit, Ivan parcurge drumul invers, de la admiterea în principiu a crimei la asumarea vinei morale pentru paricidul săvîrşit împotriva tatălui său.
Deşi nu e decît un Karamazov, el parcurge ca şi Hamlet drumul pe care se ajunge la macularea gîndirii prin faptă. Amîndoi sînt constrînşi să-şi nege revolta împotriva crimei, dar în faţa alternativei „a fi sau a nu fi" amîndoi aleg viaţa din instinct sau dintr-o raţiune care pe culmile disperării redevine instinct. Hamlet pentru că se gîndeşte că visele sufletului desprins de trup ar putea fi şi mai îngrozitoare decît coşmarul prin care trece ; Ivan pentru că împotriva oricărei logici iubeşte viaţa ; se bucură că vede soarele, îi plac mugurii care se deschid primăvara, îi plac unii oameni şi, dintr-o reminiscenţă a unor principii morale, admiră anumite fapte de eroism ale lor.
Deşi merg spre asumarea faptei prin care îşi neagă revolta venind din direcţii opuse, întrucît Hamlet nu ucide decît în vreme ce moare, iar lui Ivan gîndul că este ucigaşul moral al tatălui său îi produce o fisură în creier, îi putem asocia prin melancolia şi disperarea lor care conţine în sine pierzarea.
În revolta sa, Ivan pune încă o dată, în context modern, întrebările nefericitului Iov, fără a avea acoperirea credinciosului rob al lui Dumnezeu atît de nedrept încercat şi fără a avea consolarea acestuia.
Privit din interiorul credinţei, Iov nu este un personaj tragic, de vreme ce Dumnezeu îl verifică
82
Ileana Mălăncioiu
în vederea salvării. Văzut din afara credinţei, cazul său rămîne unul dintre cele mai tragice de totdeauna, deşi în Sfinta Scriptură se spune că după ce i-a distrus turmele şi fiii şi fiicele şi l-a făcut să îndure cele mai groaznice chinuri Dumnezeu i-a dat înapoi îndoit tot ce a pierdut.
Faptul că i-a dat alţi fii şi alte fiice nu-l poate face pe Iov să-şi uite copiii pierduţi înainte de a-şi fi trăit viaţa, iar pentru suferinţa fără margini pe care a îndurat-o nu poate fi nicicum răsplătit.
Dar să lăsăm revolta lui Iov si să ne întoarcem la a lui Ivan. În pofida necredinţei sale el îşi pune aceleaşi întrebări pe care a fost silit să şi le pună
şi cel mai credincios rob al lui Dumnezeu.
În ultimă instanţă, el neagă raţionalitatea unui Dumnezeu a cărui lume i se relevă a fi iraţională.
Dacă Dumnezeu există, spune Ivan, şi dacă a creat într-adevăr pămîntul, l-a făcut după geometria lui Euclid şi nu i-a dat spiritului uman cea de a treia dimensiune. După el, Dumnezeu poate fi acceptat doar cu condiţia ca viaţa să constituie împărăţia Sa pe pămînt.
Spre deosebire de Hamlet (a cărui revoltă era generată de iubire) şi de Stavroghin (care a ratat şansa de a se ierta el însuşi, de a iubi şi a fi iubit cu adevărat de cineva) Ivan nici măcar nu doreşte iubirea aproapelui, salvatoare în accepţia creatorului său. El ajunge la un fel de iubire impersonală, care se pierde în tot şi căreia nu-i poate răspunde nimeni cu adevărat.
Paul Evdokimov, în cartea sa Dostoievski et le
probleme du mal, spune că pentru Ivan Karamazov paradisul nu reprezintă starea naturală a omului inocent - ci este dat de undeva din exterior - şi că
asa se explică faptul că identifică libertatea cu libertatea întru rău. În opinia sa, eroarea lui Ivan este aceea de a nu înţelege că adevărata libertate constă în alegerea credinţei şi o dată cu ea a virtuţii ; pentru că esenţa Creştinismului o constituie
Vina tragică
83
apelul la credinţa liber aleasă. Iisus Christos esteDumnezeu-omul şi e caracterizat înainte de toateprin libertatea cu care alege credinţa în Tatălceresc, chiar şi în tragicele clipe de pe Golgota,cînd trece prin îndoiala de pe cruce.
Ivan nu neagă libera alegere a credinţei pe careo presupune Dumnezeu-omul, dar îl socoteşte peChrist marea excepţie şi crede că nu poate fi urmatfiindcă nimeni nu are capacitatea sa nelimitată dea suferi. El se situează pe poziţia Marelui Inchizitordin poemul său, în a cărui judecată, făcută în numele omului, Christ ar fi putut să fie iertat numaidacă ar fi admis să coboare de pe cruce, spre aînlătura minciuna salvării întemeiată pe putereade suferintă a Sa. În dialectica lui Ivan, SfintaFecioară nu-i poate ierta pe călăii Fiului Său, pentru că iertarea ar face-o vinovată faţă de El.
Pînă în clipa morţii, Shakespeare nu-l lasă peHamlet nici să ucidă, substituindu-se lui Dumnezeuspre a-şi face singur dreptate, dar nici să-l ierte peucigaşul tatălui său. Dată fiind ideea sa de omniculpabilitate, din care decurge necesitatea iertăriipentru fiecare om, Dostoievski l-ar fi condamnatdin capul locului pe Hamlet, pe care Shakespearel-a absolvit în cele din urmă prin moartea survenită o dată cu vina pe care a fost constrîns deîmprejurări să şi-o asume.
Credinţa că iubirea aproapelui este salvatoarenu poate fi înţeleasă raţional, ci cu inima şi, caatare, nu poate fi adoptată de pe poziţia raţionalismului exacerbat pe care se situează Ivan. Dar,să nu uităm, un om nu iubeşte determinat depropria sa voinţă. A-i recomanda iubirea aproapelui acestui tînăr născut fără dragoste şi înstrăinat, ca şi fraţii săi, de tatăl lor, care vroia să fieliber pentru a-şi putea face de cap, nu înseamnă
a-i da o soluţie. Iubirea nu a fost salvatoare prinea însăşi nici măcar pentru prinţul Hamlet, căruianu i-a lipsit cu adevărat niciodată. Dimpotrivă, ea
