Vina tragică
77
personal, ci de la faptul că nu acceptă durerile
nejustificate ale acestei lumi nici în numele viitorului, nici în numele vieţii veşnice . Chiar dacă
viaţa veşnică ar exista cu condiţia suferinţei inocen
ţilor, el ar refuza această viaţă veşnică. Şi, chiar
dacă viitorul ar constitui raiul pe pămînt, n-ar
accepta iadul prezent în numele acestui rai. El nu
primeşte graţia în mod condiţionat, aşa cum o
primesc cei care cred fără a cerceta. Dimpotrivă, îi
pune condiţii lui Dumnezeu pentru a accepta salvarea oferită de credinţă. Fiindcă nu neagă Transcendenţa, dar îi reproşează că nu a ţinut cont de
posibilităţile reale de salvare ale omului. Refuzînd
nemurirea, care nu poate fi acordată condiţionat,
Ivan refuză sensul vieţii. Dar nu abdică, aşa cum
ar fi fost de aşteptat, ci afirmă : ,,după ce sensul
vieţii e suprimat, rămîne totuşi viaţa". Numai că,
a trăi încă după negarea ordinii Divinităţii, acceptată ca stăpîn absolut (şi implicit a oricărei ordini
morale), înseamnă a acţiona în conformitate cu
formula „totul e bine" sau „totul este permis" care
duce la haos şi la prăbuşire .
În pofida faptului că se află la polul opus lui
Hamlet, care era sfişiat între două exigenţe de
semn contrar, Ivan are melancolia şi disperarea
prinţului danez. Plecînd de la premisa că într-o
lume rău întocmită „totul este permis", prin care
e justificată crima, ajunge în situaţia de a fi vinovatul moral al uciderii tatălui său şi al condamnării nedrepte a fratelui său. Faptul că ar vrea
să-şi asume vina pentru ceea ce a făcut, dar nu îi
este îngăduit constituie o pedeapsă şi mai mare.
În eseul său L'Homme revolte Camus spune că
Ivan Karamazov întruchipează refuzul salvării în
condiţiile în care preţul acesteia îl constituie tîrgul
cu un Dumnezeu nedrept şi că tot nihilismul contemporan îşi are obîrşia în formula sa „totul este
permis", devenită suport pentru acceptarea crimei.
