acţiune , destrămat între ideea de inocenţă şi
voinţa de ucidere .
Acelaşi spectacol dur al căderii revoltatului în
prăpastie cred că ni-l oferă, în felul său, şi prinţul
Hamlet, zbătîndu-se între ideea de ucidere - care
i se impune pentru a înlătura acel ceva putred din
Danemarca - şi voinţa de inocenţă.
Dacă revoltatul împotriva suferinţei nejustificate şi a morţii ajunge la crimă, îşi neagă propria
revoltă.
Hamlet pare să ştie asta şi ca urmare să nu
accepte nici crima, nici sinuciderea.
Ivan pare să nu ştie acest adevăr relevat prin
toată tragedia de pînă la el şi devine inconsecvent
în revolta sa, acceptînd crima ca pe o concluzie
logică dedusă plecînd de la premisa existenţei
suferinţei nejustificate.
Dar a abdica în faţa călăului înseamnă, de asemenea, a renunţa la adevărata revoltă şi a ajunge
la un consimţămînt nihilist. Hamlet ştie şi acest
lucru şi, ca atare, deşi nu crede în legitimitatea
răzbunării, nu poate fi de acord nici cu iertarea
ucigaşului. Ca urmare , sfirşeşte prin a fi sfişiat
între cele două exigenţe ale revoltei sale.
Crima asumată de Ivan nu este impusă de împrejurări, ci de logica sa, aleasă în defavoarea
80
Ileana Mălăncioiu
virtuţii, deşi poate fi motivată şi prin senzualitatea karamazoviană, care îi face pe cei din familia lui să nu-şi poată domina instinctele. În ultimă instanţă, logica sa revoltată, care duce la crimă şi la nebunie, este ea însăşi negată.
Teoretic, umanistul Hamlet şi nihilistul Ivan sînt situaţi la poli opuşi. Dar, cum nici unul nu este înclinat spre faptă, asumarea acesteia constituie pentru fiecare o tragedie. Unul nu poate să
ucidă decît în vreme ce moare el însuşi, celălalt înnebuneşte pentru că prin logica sa a devenit vinovat de uciderea tatălui său şi de trimiterea la ocnă a fratelui său.
De fapt, nu numai contradicţia lui Hamlet şi a lui Ivan, ci contradicţia oricărui personaj care întrupează revolta metafizică este aceea că nu poate schimba lumea care îl revoltă fără a renega însuşi principiul revoltei sale.
Dar revolta lui Ivan nu e îndreptată împotriva unui rege criminal, ca a lui Hamlet, ci împotriva unui Dumnezeu criminal şi are tendinţa de a trece în revoluţie metafizică. Întrucît el nu neagă existenţa lui Dumnezeu, ci Ordinea Lui care admite suferinţa inocenţilor, revoluţia vizată e imposibilă.
Cum ar putea fi înlocuit un stăpîn absolut al lumii altfel decît cu un alt stăpîn absolut ?
Hamlet nu pune la îndoială nici existenţa lui Dumnezeu, nici ordinea întemeiată pe ea. Dar, deşi îşi face din exigenţele umanismului creştin al veacului său propriile lui exigenţe, în ultimă
instanţă spune că „restul este tăcere". El nu-l judecă pe Dumnezeu pentru că a lăsat să se producă fratricidul, însă, după asasinatul săvîrşit de rege, are sentimentul că nu restul, ci totul este tăcere. Pentru că, în condiţiile în care crima constituie un secret de stat, simplul fapt că iei act de săvîrşirea ei te pune în pericol şi ca atare nimeni nu mai comunică în mod real cu nimeni.
