84
Ileana Mălăncioiu
a constituit punctul de plecare al chinului său care l-a dus la pieire.
Shakespeare ştia însă că nu iubirea aproapelui oricum ar fi el ar fi fost salvatoare, ci un complot bine pus la punct care să-l dea jos de pe tron pe cel care şi-a dobîndit coroana prin fratricid, pentru a înlătura acel ceva putred din Danemarca.
Pentru Dostoievski, în ciuda faptului că eroii săi fac trimiteri la tot ce se întîmplă în societatea rusească a vremii, lucrurile par a se petrece nu într-o comunitate istorică reală, ci într-una atemporală. Ivan pare să fi moştenit doar melancolia şi disperarea prinţului danez, nu ş! rolul acestuia de a îndeplini o anumită misiune. In realitate, la vremea sa, cînd se răspîndeau ideile nihilismului, problema urmărilor morţii lui Dumnezeu în sufletele oamenilor şi a salvării nu era una de ordin teoretic, ci practic.
Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită, spune în ultimă instanţă proza lui Dostoievski, dar dacă în absenţa Lui morala nu poate fi fundamentată pe nimic şi lumea se prăbuşeşte înseamnă
că El există.
Constatînd, ca şi Dostoievski, moartea lui Dumnezeu în sufletele oamenilor, Nietzsche nu va încerca să demonstreze necesitatea întoarcerii la Creştinism, socotind că este el însuşi nihilist, ci va da alarma că dacă din această moarte nu se va ieşi prin crearea unor valori noi, care să echivaleze cu o înviere, omul va avea imens de pierdut.
Aparent, se face un pas înainte faţă de ideologia dostoievskiană. Soluţia concretă propusă de Nietzsche , aşa cum a arătat ca un adevărat profet Dostoievski înainte de a fi fost formulată, nu reprezintă nicidecum un pas înainte. Asimilînd mitul prometeic cu o crimă şi soluţia ariană cu mitul prometeic al păcatului eficace, gîndirea lui e maculată de ceea ce urmează şi Nietzsche ajunge ca şi Ivan la conştiinţa vinovăţiei sale şi la nebunie.
Vina tragică
85
În cartea sa Dostoievski - Tragedia subteranei, Ion Ianoşi subliniază faptul că, întrucît nu numai Dostoievski, ci Ivan însuşi postulează Divinitatea, optînd pentru logică în defavoarea virtutii se autocondamnă. În realitate, nu numai Ivan Karamazov, ci toţi eroii prin care se exprimă revolta metafizică
se autocondamnă din capul locului, deoarece, într-un fel sau altul, toţi postulează legea pe care în vremea revoltei o încalcă. Abia prin tragedia lor se face evidentă fie necesitatea de a pune la baza ordinii morale un alt principiu, fie valabilitatea exigenţelor morale negate.
Prin Ivan Karamazov lucrurile sînt împinse pînă la limită. Adică pînă acolo unde revolta metafizică ridică argumente de natură să o transforme în revoluţie metafizică şi devine evident că nu există altă soluţie decît aceea a eşecului, care face ca tragedia să rămînă perfectă ca tragedie.
Într-un fel, revolta lui Hamlet rămîne un caz particular al revoltei lui Ivan şi anume acela în care, în nişte condiţii concrete date, un prinţ (situat pe poziţiile umanismului veacului al XVI-lea şi implicit ale Creştinismului) a fost silit să lupte împotriva crimei înfăptuind el însusi o crimă.
În alt fel, dimpotrivă, tragedia lui Ivan este un caz particular al tragediei lui Hamlet, pe care moartea tatălui său - asimilată cu primul păcat, săvîrşit de Cain împotriva lui Abel - îl face să iasă
din sfera principiilor sale şi să oscileze - la propriu - între a fi şi a nu fi. E cazul în care masca nebuniei hamletiene se lipeşte de obrazul celui silit să-şi nege logica aleasă în defavoarea virtuţii.
Ea nu îl poate salva ca om, dar îl salvează ca personaj tragic.
Dostoievski nu ne spune dacă Ivan s-a mai însănătoşit şi e bine că nu ne spune şi că nebunia lui, ca şi nebunia „dinspre nord-nord-vest" a prin
ţului danez, rămîne veşnic o mască salvatoare pe chipul său profund îndurerat.
Aparatul de pedeapsă
Aparatul de pedeapsă care funcţionează în
colonia penitenciară descrisă de Kafka este un
mecanism complex, compus din părţi bine corelate,
legate între ele prin nenumărate curele şi şuruburi, menite să participe cu întregul angrenaj pus
