Santoro îmi face cu mâna. Îi răspund la fel.
Apoi se îndreaptă direct spre mine. Îmi netezesc părul și îmi dau pe după
ureche o șuviță rebelă. Nu am de ce să fiu nervoasă. Nu am făcut nimic rău.
Sunt sigură că inspectorul o să îmi pună aceleași întrebări de ieri și apoi o
să treacă la altcineva.
Câteva secunde după, inspectorul Santoro se apropie de boxa mea. Îmi zâmbește și trebuie să recunosc că are un zâmbet care mă dezarmează. Nu pare supărat sau bănuitor în privința mea și mai adaugă și urma unor gropițe pe amândoi obrajii. Puțin tuciuriu, inspectorul e oarecum sexy.
— Domnișoara Farrell, da?
— Exact, spun, dând din cap. Domnul inspector Santoro?
Îmi zâmbește.
— Aveți o memorie bună.
— Când lucrezi în vânzări, trebuie să ai o memorie bună.
E adevărat. Clienții sunt bucuroși când îți amintești fiecare detaliu pe care ți l-au dat despre viața și despre afacerea lor. De aceea păstrez notițe.
— Ați aflat ceva despre Dawn?
Zâmbetul îi dispare instantaneu de pe chip.
— Mă tem că nu. Facem tot ce putem să vă găsim prietena. Vă promit.
— Mulțumesc. Ați vorbit cu mama ei?
Dă afirmativ din cap, solemn, dar nu spune mai multe.
— Sper să îmi mai puteți răspunde la alte câteva întrebări, domnișoară
Farrell. Încerc să adun cât pot mai multe informații, ca să o descopăr.
— Desigur. Orice pot face ca să fiu de ajutor.
— Ei, minunat atunci, zice și zvâcnește capul spre stânga.
— Șeful dumneavoastră zicea că am putea folosi sala de consiliu. Vă
deranjează?
De parcă aș avea de ales. Așa că mă iau după inspector spre sala de consiliu și tot drumul încerc să scap de senzația de greață din stomac.
CAPITOLUL 14
— Domnișoară Farrell, cât de apropiată erați de domnișoara Schiff?
Ochii lui Santoro sunt ațintiți asupra mea când îmi pune întrebarea. Are ochi negri, adânci. Nu poți să distingi irisul de pupilă. Cumva, asta îmi dă
impresia că poate să-mi citească în suflet. Și, dacă ar fi să mint, și-ar da seama imediat.
— Nu foarte apropiată, recunosc.
— Nu?
Ridic din umeri.
— Lucrează în boxa alăturată. Uneori, mai stăm de vorbă și suntem prietenoase una cu alta, dar n-aș spune că suntem cine știe ce prietene.
— Sigur, spune inspectorul, dând din cap, semn că pricepe. Nu puteți să
fiți prietenă cu toată lumea, nu?
— Da, exact.
— Totuși, știați unde stă.
Mă foiesc pe scaunul de consiliu.
— Am dus-o o dată acasă, așa că mi-am amintit adresa. Așa cum am spus, am o memorie bună.
— Și de ce v-ați dus din nou acasă la ea?
Mi se zbate un mușchi pe obraz.
