Ora: 14.00
Am adăugat-o în agenda mea.
Cu sinceritate,
Dawn Schiff
PARTEA I
CAPITOLUL 1
ÎN PREZENT
NATALIE
Când intru de dimineață în birou, Dawn nu e la masa ei de lucru, ceea ce înseamnă că vine sfârșitul lumii.
Glumesc. Evident că nu vine sfârșitul lumii. Dar dacă ați cunoaște-o pe Dawn, ați pricepe.
În ultimele nouă luni, Dawn Schiff a ocupat boxa lipită de a mea, la Vixed, compania de suplimente alimentare unde lucrăm amândouă. E așa de tipicară, că ai putea să-ți potrivești și ceasul după ritualurile ei. 8.45, sosește la birou. 10.15, face o pauză să meargă la baie. 11.45, se duce în bucătărie și ia prânzul. 14.30, o altă pauză de baie. La ora 17.00 fix, închide calculatorul și pleacă de la serviciu. Dacă s-ar întâmpla să aibă loc un eveniment de factură apocaliptică, în care ar dispărea toate dispozitivele care arată ora, am putea toți să ne respectăm programul zilnic doar urmărind-o pe Dawn când se duce la baie. La secundă.
De obicei, ajung la birou undeva în intervalul de jumătate de oră dintre 8.30 și 9.00. Mă rog, aproximativ 9.00. Dacă se aliniază toate planetele, ajung la 8.30. Dar chiar dacă îmi pun în fiecare zi cheile fix în același loc, pe masa de lângă intrare, pe cuvânt de onoare, noaptea, la un moment dat, se ridică și pleacă te miri unde. Și pe urmă trebuie să le caut.
Dacă nu se întâmplă asta, atunci mă nimeresc în aglomerația din trafic.
Mare aglomerație. În timpul orelor de vârf, bulevardul Dorchester e o parcare, practic.
În dimineața asta semafoarele nu au ținut cu mine, dar traficul a fost lejer, așa că la 8.50 pășesc în biroul larg, open space, care găzduiește firma Vixed. Trec printre șirurile de boxe identice adunate în centrul sălii, tocurile
pantofilor mei roșii țăcăne pe linoleumul pardoselii și pe deasupra capului meu clipesc luminile fluorescente. Când trec pe lângă boxa lui Dawn, să
ajung la a mea, ridic deja automat mâna, să o salut și mă opresc brusc.
Boxa e goală.
Oricât de ciudat ar fi programul lui Dawn, e și mai ciudat că astăzi nu și-l respectă. Nu pot să nu mă gândesc că absența ei trebuie să însemne ceva de rău augur. Pentru că Dawn nu întârzie niciodată. Niciodată.
— Natalie! Hei, Nat! Să vezi fază!
Când aud vocea aceea, îmi iau privirea de la boxa lui Dawn. Kim se apropie în pas săltat pe culoarul dintre boxe și chipul bronzat îi strălucește.
Kim Healey e cea mai bună prietenă a mea de la muncă și, din păcate, asta înseamnă că e cea mai bună prietenă a mea, în general, pentru că
munca mi-a acaparat viața tot mai mult. Kim s-a întors acum două
săptămâni din luna de miere și are un bronz absolut spectaculos, precum și niște șuvițe deschise în părul castaniu-închis înainte – ba chiar încă mai miroase puțin a nisip și a cremă cu protecție solară. Arată fantastic și mă
bucur mult pentru ea. Și sunt doar circa 10 la sută geloasă. Pe bune – îi doresc sincer toată fericirea din lume, așa cum am și zis în toastul de la nuntă, pe când eram ușor amețită.
Îi examinez din priviri rochia cu model alb-negru, marca Ann Taylor, și observ o protuberanță revelatoare.
— Ești gravidă! zic, cu un suspin.
Zâmbetul i se stinge instantaneu de pe chip.
— Nu, nu sunt gravidă. De ce spui asta?
Se trage de cravata înfășurată în jurul taliei.
— Crezi că rochia asta mă face grasă?
— Nu! Ei, Kim, bineînțeles că nu.
În apărarea mea trebuie să spun că felul în care zisese să vezi fază chiar a sunat ca și cum avea să anunțe sosirea unui copil. În ultima vreme tot mai multe femei de vârsta mea anunță în dreapta și în stânga că sunt însărcinate
– de parcă asta ar fi cea mai interesantă veste pe care cineva ar putea să o împărtășească –, iar Kim tocmai s-a întors din luna de miere.
— Chiar absolut deloc. Iartă-mă că am spus asta. M-am gândit numai…
Stânjenită, Kim se trage de rochie.
— Ai avut tu un motiv pentru care ai spus-o, zice.
Îmi trag o palmă peste cap, în gând.
— Ba nu… pe cuvânt. Oricum, toată lumea mai pune un kil, două în luna de miere. Te aranjează foarte bine.
Kim nici măcar nu mă ascultă. E prea ocupată să-și lungească gâtul, încercând să-și vadă propriul dos.
