Mă uit la ecranul telefonului și aștept să văd micile bule care arată că
îmi scrie. Nu apar.
Trebuie să fac ceva, trebuie să vorbesc cu Seth.
Seth Hoffman e managerul sucursalei Vixed din Dorchester, dinainte ca eu să încep să lucrez aici. Seth și cu mine avem o convenție – el îmi dă
mână liberă, și eu fac ravagii cu vânzările. E plăcut să am un șef care nu se bagă tot timpul peste mine și nici nu-mi cere să-i justific fiecare bănuț pe care îl cheltuiesc pe clienții mei sau fiecare microsecundă din timpul de serviciu. Sunt sigură că lucrurile ar sta altfel dacă nu aș avea rezultate, dar Seth are încredere în mine.
Bat la ușa biroului lui, dar aceasta e deja întredeschisă. Seth are și secretară, numai că ea e cumva secretară pentru toată lumea și femeia nu stă
să monitorizeze cine intră și iese din biroul șefului. Așa că, atunci când îmi strigă să intru, nu mai stau pe gânduri.
Când eu și Kim am început să lucrăm aici, obișnuiam să ne hlizim despre cât de drăguț e șeful nostru. Acum, Seth are aproape 45 de ani – cu cincisprezece ani mai mult ca mine –, însă are un aer tineresc. Are riduri în jurul ochilor, care se încrețesc atunci când râde, ceva păr grizonant pe la tâmple, care îi vine foarte bine, și, deși poartă mereu cravată, aceasta nu e niciodată strânsă prea tare în jurul gâtului.
— Bună, Nat, zice când mă vede. Care-i treaba? E totul OK?
— Nu chiar.
Mă apropii de biroul lui, cu intenția de a-i împărtăși îngrijorarea mea fără să par prea nebună.
— Dawn a sunat cumva să spună că e bolnavă?
Seth ridică din sprâncenele lui negre.
— Nu, n-a sunat. De ce? N-a venit?
La fel ca mine, Seth știe probabil că Dawn funcționează de parcă ar fi ghidată de un ceasornic.
— Eu n-am văzut-o, îi spun.
— Hmm.
La dracu’! Sperasem să îl și sunat pe el. Să îi spună că i s-a îmbolnăvit bunica și astăzi o să lipsească.
— Am sunat-o, zic, și nu mi-a răspuns. În plus…
— În plus, ce? întreabă Seth, încruntat.
— A sunat telefonul de pe biroul ei și am răspuns eu. Și persoana de la celălalt capăt a zis „Ajută-mă”.
— OK, spune Seth dând din cap, și pentru ce avea nevoie de ajutor? Are nevoie de informații despre vreunul dintre produse? Era vreun client nemulțumit?
— Nu, nu pricepi. Suna ca și cum e la ananghie și are nevoie de ajutor.
Cred… cred că era Dawn.
— Deci, are probleme cu mașina sau ceva? Ți-a spus cu ce să o ajuți?
— Nu.
Îmi împreunez strâns mâinile.
— Nu a zis decât „ajută-mă” și a închis.
— Ah.
Expresia de pe fața lui trădează o lipsă clară de interes. Nu pare absolut deloc îngrijorat.
— Păi, sun-o încă o dată și întreab-o cu ce poți să o ajuți.
— Am făcut-o. Nu răspunde.
Seth ridică din umeri.
— Sunt convins că e bine. Ce putea să i se fi întâmplat?
— Nu știu.
Încep să-mi mușc degetul mare – un obicei vechi și prost, pe care-l am când sunt nervoasă –, dar mă opresc. Dau o grămadă de bani pe manichiură
și ultimul lucru pe care îl vreau e să mi-o stric.
— Poate că a avut un accident, spun.
— Stai că o sun și eu.
Umerii mi se relaxează puțin când Seth își ia mobilul de pe birou și caută în contacte. Acum, când îi văd mâinile, observ că verigheta pe care o poartă întotdeauna pe inelarul de la mâna stângă nu mai este acolo. A dispărut de curând – se vede bine dunga de la bronzat. Caut cu ochii fotografia pe care o ține mereu pe birou, cu el și soția lui, Melinda, dar nici aceea nu mai este.
