Îmi dreg vocea.
— Deci, ăăm, ce voiai să-mi spui?
Cu un zâmbet slab și entuziasmul inițial diminuat, zice:
— Ah! Au sosit tricourile. Le-am pus în sala de consiliu.
Aahh, asta chiar că este o veste bună! Mă iau după Kim până în sala de consiliu și, într-adevăr, într-un colț mă așteaptă o cutie de carton, ușor boțită. Mă grăbesc să îi deschid clapetele.
— Tu te-ai uitat? o întreb.
— M-am uitat puțin. Nu le-am numărat pe toate.
Scotocesc prin cutia cu tricouri și scot unul. E albastru-verzui și are toate informațiile: maratonul caritabil de 5 kilometri în beneficiul cercetărilor pentru paralizia cerebrală. Tricoul din mâinile mele are măsura M și pare tocmai bun. Fusesem neliniștită în privința sincronizării –
tricourile trebuiau să ajungă săptămâna trecută și acum e deja marți.
Maratonul caritabil pe care îl organizez are loc sâmbătă.
— Par super, Nat, îmi șoptește Kim.
Kim mi-a fost o susținătoare formidabilă în organizarea acestui maraton
– fără ea nu l-aș fi putut face.
— Putem să le distribuim în dimineața asta, zice. Mai târziu, când o să
fie toată lumea aici.
Dau din cap, ușurată că lucrurile se încheagă așa cum plănuisem.
— Apropo, știi cumva dacă Dawn e în concediu medical?
Kim își ridică un tricou în dreptul pieptului și îl netezește peste abdomen, care mie mi se pare în continuare că arată ca de bebe.
— Nu, de ce?
— Păi, n-a venit.
— Și ce? Întârzie și ea.
— Nu pricepi, îi spun și las tricoul să cadă înapoi în cutia de carton.
Dawn nu a întârziat niciodată. Niciodată. Nici măcar o singură dată, de când lucrează aici. Întotdeauna e în birou la 8.45.
Kim își privește ceasul și apoi se uită iar la mine, ca și cum mi-aș fi pierdut mințile.
— Deci, a întârziat douăzeci de minute. Și?
Pentru Dawn asta e o purtare ciudată. Pe deasupra, mai există ceva ce nu i-am mărturisit lui Kim. Ieri după-amiază, Dawn mi-a trimis un e-mail curios, în care mă întreba dacă aș putea să discut cu ea la sfârșitul programului, despre „o problemă de maximă importanță”. Numai că eu am lipsit mai toată după-amiaza, fiind la o întâlnire de prezentare, și când am revenit la birou, ea plecase deja.
O problemă de maximă importan ț ă. Mă întreb dacă era vorba despre…
Nu. Probabil că nu.
— Sper că e OK, zic și clatin din cap. Poate că a avut un accident de mașină.
— Sau poate că au internat-o în sfârșit la ospiciu, zice Kim, chicotind.
— Termină, îi spun, șoptit. Ești răutăcioasă.
— Haide, pe bune. E o ciudată și o știi și tu la fel de bine. Doar tu ești cea care e nevoită să lucreze lângă ea.
— Nu e chiar așa de nașpa.
— Nu e nașpa! izbucnește Kim. E ca și cum ai împărți biroul cu un robot. Și ce obsesie mai e și asta a ei cu țestoasele? Adică, cum poate cineva să fie așa de pasionat de țestoase?
Bine, n-am să susțin că Dawn nu e puțin ciudată. Sau chiar foarte ciudată. Sunt momente în care cei din companie râd de ea pe la spate. Și, da, pe bune că e pasionată de țestoase mai mult decât ar trebui să fie orice adult în toată firea. Dar Dawn e o persoană foarte de treabă. Dacă ar ajunge să o cunoască un pic mai bine, ar fi mai drăguți cu ea.
Nici eu nu o cunosc foarte bine, fie vorba între noi. Am vrut mereu să o invit la cină, dar n-am reușit niciodată. Acum vreo două săptămâni, într-o vineri seară, coboram amândouă cu liftul și am întrebat-o așa, la plesneală, dacă are ceva în plan. A părut șocată de întrebarea mea. Iau doar cina acasă. Singură. Aș fi invitat-o să luăm masa împreună, dar mă întâlneam cu iubitul meu și ar fi părut ciudat dacă venea și ea.
Am să o invit la masă. E clar. Imediat ce termin cu maratonul 5K.
— Oricum, aș face bine să mă întorc la treabă, zice Kim, cu un ochi la ceasul de la mână. Eu nu-s Domnișoara Agenta de Vânzări a Lunii, ca alte persoane aici de față.
Mă îmbujorez ușor. Recunosc că vânzările mele sunt mai bune ca ale oricui altcineva din firmă, dar muncesc pe brânci pentru asta.
— Tu te-ai măritat luna asta. Ai o scuză de data asta, pentru vânzările slabe.
