Îl plesnesc peste umăr, în joacă.
— Ai vrea tu. Să știi că m-am antrenat.
— Iar eu pur și simplu sunt din fire tare la cros.
Râd, Caleb îmi face cu ochiul, apoi îmi smulge tricoul din mână și se întoarce la calculatorul lui. Îmi doresc sincer ca azi să fi putut merge cu el la prânz. După telefonul acela straniu, m-am simțit încordată toată dimineața și ar fi fost plăcut să ies puțin și să îmi uit problemele. Dar trebuie să merg la podcastul acela. E foarte important.
Când ajung în sala de consiliu, îmi scot din geantă oglinda și îmi verific încă o dată chipul, înainte de a începe interviul. Îmi dau seama că e ridicol să îmi fac griji despre felul în care arăt pentru un podcast, dar întotdeauna mă simt mai încrezătoare când știu că arăt bine. Rujul e evident intact pe buze, de azi-dimineață, rimelul nu mi s-a adunat la coada ochiului și tenul arată mai roz și mai sănătos decât mai devreme.
Înclin oglinda să arunc o privire rapidă și la păr – încep să mi se vadă
rădăcinile crescute. Toată copilăria am avut un păr perfect, blond-auriu, și pe urmă, pe la douăzeci și ceva de ani, a căpătat nuanța asta de blond-murdar. Dar nu e ceva ce nu se rezolvă cu o vizită la salon – Magda face minuni. Sper să am timp să mă duc la ea înainte de cursa de sâmbătă.
Exact când îmi băgăm oglinda înapoi în poșetă, pe laptop îmi apare apelul. Numele de pe ecran e Sherri Bell. Fac legătura și îmi lipesc un zâmbet pe față, chiar dacă Sherri nu poate să mă vadă. Vă spun iar, nu contează. Când zâmbești, lumea o aude în tonul vocii. Întotdeauna zâmbesc în timpul convorbirilor de vânzări – zâmbiți chiar înainte de a forma numărul.
— Natalie! zice Sherri și vocea ei sună de parcă ar zâmbi.
Are o voce super. Foarte vioaie, gen fata din vecini.
— Ești pregătită?
— Cum nu se poate mai pregătită.
Am mai făcut și alte podcasturi în trecut, așa că simt că am o oarecare experiență. De obicei, găsesc un colțișor liniștit unde să răspund, cum e sala de consiliu, și am investit într-un microfon de calitate, ca publicul să
mă audă cum trebuie. Acesta e al cincilea interviu pe care îl dau pentru promovarea crosului 5K, așa că nu ar trebui să fiu deloc emoționată.
Ceva însă din toată ziua de azi mă face să fiu crispată.
— Astăzi o avem alături de noi pe Natalie Farrell, se aude vocea lui Sherri răsunând din difuzoare. Natalie organizează sâmbăta aceasta un cros 5K în beneficiul unei fundații care desfășoară cercetări în domeniul paraliziei cerebrale.
— Așa e, Sherri.
— Așadar, Natalie, am aflat că sunt destul de mulți participanți la acest cros de caritate?
Îmi dreg glasul. Secretul interviurilor dintr-un podcast este să nu vorbești prea mult. Vrei să fie un dialog, nu monolog.
— Da, așa este. Lucrez într-o firmă excepțională care se numește Vixed și care vinde suplimente nutritive. Aproape toți colegii mei de serviciu vor alerga, la fel ca mulți alții din comunitate. Am strâns foarte mulți bani până
acum și încă mai cerem donații.
— Și nu e prima dată când ai făcut asta, nu?
— Ea cincea oară. Iar anul acesta avem mai mulți participanți decât în oricare din anii anteriori.
— Formidabil, spune Sherri și apoi face o pauză. Acum, spune-mi câte ceva despre acest gest caritabil, înțeleg că are o semnificație aparte pentru tine.
Sunt vag conștientă că Sherri mi-a pus o întrebare și eu trebuie să
răspund, dar ceva mi-a distras atenția, înainte de începutul podcastului îmi pusesem telefonul pe modul silențios și îl așezasem pe masa de consiliu, lângă laptop. Acum telefonul vibrează, pentru că am un apel. Mă uit la ecran – apelul e de la un număr ascuns.
La fel ca azi-dimineață.
Ajută-mă.
— Natalie? Ești OK?
Tresar când aud vocea lui Sherri și îmi revin.
— Da, da.
Slavă Cerului că poate să editeze interviul înainte de a-l difuza. Sunt disperată să preiau apelul, dar îmi dau seama cât de îngrozitor de nepoliticos ar fi, așa că îl las să intre pe mesageria vocală.
— Scuză-mă. Ce m-ai întrebat?
— Mă întrebam doar de ce ești atât de legată de această acțiune caritabilă.
— Mda…
Închid ochii și inspir adânc. La partea asta întotdeauna rămân fără glas, dar cel puțin îmi ia gândul de la apelul misterios.
— Cea mai bună prietenă a mea din copilărie a suferit de paralizie cerebrală. S-a luptat mult cu boala. Din păcate, nu mai este cu noi. Așa că
maratonul e în memoria Ameliei.
— Vai, aud din vocea ta cât de mult îți lipsește. Sunt sigură că acum te privește de acolo sus, și e recunoscătoare pentru cât de bună prietenă i-ai fost și continui să îi fii.
— Da. Așa… așa sper și eu.
