Trag iar aer adânc în piept și mă chinui să îmi recapăt controlul. E greu să vorbesc despre Amelia, dar ea e motivul pentru care fac asta. E nevoie să
o spun mereu.
Următoarele cincisprezece minute ni le petrecem vorbind despre organizația caritabilă și despre detaliile maratonului. Sâmbăta aceasta promite să fie o zi superbă și o să avem și o minunată prezentare la Florian Hall, care e locul de start și de finiș al crosului.
Mă aștept ca totul să meargă strună.
CAPITOLUL 5
Un lucru care îmi place enorm la slujba mea este că nu stau toată ziua lipită de birou. Mi-aș pierde mințile dacă ar trebui să stau în boxa aceea de la 9.00 la 17.00, de luni până vineri. Din fericire, Seth îmi permite să umblu pe la magazinele care vând vitamine și produse pentru sănătate din zona Bostonului, pentru că știe că accentul personal poate să ajute la încheierea unei vânzări.
Mănânc rapid un sandvici, în bucătărie, și imediat plec să răspund unei solicitări de vânzări, la un magazin cu suplimente nutritive din Quincy.
Quincy e o suburbie rezidențială a Bostonului, pe magistrala roșie{1}. E
alcătuită cu precădere dintr-o adunătură de oameni care vor să locuiască
aproape de oraș, dar nu își pot permite prețurile piperate ale locuințelor din Boston. Are un cartier chinezesc uluitor, unde sincer aș putea să iau cina în fiecare seară.
Tot acolo există un număr mare de magazine cu suplimente alimentare și până acum am vândut produsele noastre în aproape fiecare dintre ele. Îmi place să mă consider, oficial, „tipa de la Vixed din suburbia Quincy”. Azi am vizitat unul dintre magazinele în care nu am făcut niciodată o vânzare până acum, dar am reușit să ies de acolo cu o comandă de trei baxuri cu produsele noastre. Iar proprietarul mi-a spus că, dacă se vând bine, o să
ceară mai multe.
Când mă urc înapoi în mașină cu documentele pentru noua comandă, îmi verific telefonul. Am un mesaj text necitit de la mama:
Vii la masă duminică seara?
Mama mă invită aproape în fiecare weekend la cina de duminică și mă
anunță cu mult înainte. E aproape o tradiție în familia noastră. Mama mi-a spus odată că speră (nu chiar în secret) ca într-o bună zi să apar cu un iubit serios, dar, din păcate, încă nu am reușit să ies cu un tip care să merite masa de duminică în familia mea. În ultimă instanță, pe oricine aș aduce, tot o să
fie supus unui interogatoriu foarte riguros.
Pentru prima oară însă mă gândesc să invit pe cineva duminica asta: pe Caleb. Chiar simt că el ar putea să fie alesul. Și cel puțin ar fi în stare să
reziste chestionării neîncetate a mamei. Iar dacă îl invit, o să accepte.
Scriu pe telefon:
O să aduc…
Dar înainte de a termina de scris restul frazei, mă răzgândesc. Ce e între mine și Caleb e super, dar suntem încă foarte la început. Nu știu dacă vreau să îl supun tirului mamei, deocamdată. Și dacă lucrurile nu merg între noi, nu o să mai am pace. Ce s-a întâmplat cu băiatul acela drăgu ț , Caleb? Ăsta de ce n-a mai fost destul de bun pentru tine? Așa că îmi corectez textul: O să aduc eu salata.
Să aduc salata e o alegere mult mai inteligentă decât să-l iau cu mine pe Caleb. Până la urmă, mama nu gătește decât mâncăruri cu multe grăsimi.
Dau scroll pe mesajele din telefon. Mi-am verificat mesageria vocală
imediat după podcast, dar apelantul cu număr ascuns nu mi-a lăsat niciun mesaj. Iar acum e aproape ora 15.00 și încă nu am niciun semn de la Dawn.
Dawn e genul de om care întotdeauna răspunde la mesaje în cinci secunde, așa că lipsa unui răspuns, toată ziua, e extrem de ciudată. Îi trimit rapid un mesaj lui Seth:
Dawn a venit ia întâlnirea de la ora 14.00?
Imediat îmi apar pe ecran bulele care arată că scrie. O secundă mai târziu, apare și răspunsul.
Nu. Presupun că a uitat.
Dawn – să uite de o întâlnire? Mi se pare foarte puțin probabil. Deși acum, că mă gândesc la asta, cu câtva timp în urmă au mai existat niște întâlniri la care a apărut exact când ședința era la final și a părut încurcată
când și-a dat seama că întârziase o oră. Problema s-a rezolvat de la sine și în ultima vreme Dawn a revenit la felul ei de a fi, aproape înfricoșător de promptă. De fapt, dacă Dawn ar fi fost să apară fie și cu o milisecundă după
ora programată pentru întâlnire, aș fi leșinat imediat, din cauza șocului.
Și, desigur, mai era și cererea ei de a se întâlni și cu mine pentru acea
„problemă de maximă importanță”. După care, într-un mod complet străin ei, a plecat mai devreme și m-a lăsat cu ochii în soare. Apoi telefonul de azi-dimineață…
Ajută-mă.
Nu e deloc stilul ei. Ceva nu e în regulă. Sunt sigură. Poate că nimănui de la birou nu-i pasă, dar niciunul nu a auzit disperarea lui Dawn la telefon.
Are probleme.
Îmi dau seama că Dawn locuiește în Quincy. Nu prea departe de aici, dacă îmi aduc bine aminte; Am luat-o odată cu mine, când avea mașina la reparat. Îmi turuise nonstop că nu știa cum o să ajungă la slujbă, așa că mă
oferisem să o aduc și să o duc eu, cu gândul că poate vom reuși să ne cunoaștem mai bine, deși nu a fost deloc așa. Dawn vorbise aproape tot timpul numai despre țestoase, chiar și când am încercat să o presez să aflu detalii despre viața ei.
În orice caz, am adresa ei undeva, stocată în creierul meu. Locuiește pe…
