Lake Street? Asta era?
Nu. Lark{2} Street. Ca pasărea.
Introduc Lark Street pe GPS și ajung pe o străduță situată nu departe de Quincy Center și de restaurantul meu preferat de sushi. E la mai puțin de zece minute de locul în care mă aflu acum. Nu-mi amintesc numărul casei, dar strada e destul de mică și, dacă ajung acolo, e posibil să o recunosc. Și atunci o să mă pot asigura că nu a pățit nimic.
Înainte să mă răzgândesc, dau click pe „start” pentru GPS și o voce feminină cu accent britanic îmi indică să fac dreapta la următorul semafor.
Deși știu vag pe unde e casă, nu îndrăznesc să merg nicăieri fără GPS.
Străzile din zona limitrofă a Bostonului pur și simplu nu au nicio logică. În unele zone ale țării, dai trei colțuri de stradă și ajungi înapoi de unde ai plecat. Pe aici, dai trei colțuri și te-ai pierdut de tot.
După șapte minute, GPS-ul îmi indică să fac dreapta pe Lark Street.
Destina ț ia dumneavoastră este pe partea dreaptă. Nu știu care e casa, desigur. Dar dacă merg cu viteză mică, ar trebui să-mi dau seama. Era o casă fără etaj, vopsită în galben-stins și cu decorațiuni albastru-deschis, iar în față avea o grădiniță bine îngrijită.
Casele de pe Lark Street sunt relativ mici, case de familie. Eu am închiriat o casă de oraș{3} în Dorchester – surprinzător de mică, dată fiind chiria scumpă, deși nu are decât un etaj. Dawn stă suficient de departe de centrul orașului ca să plătească probabil o chirie mai mică decât mine.
Când ajung pe la jumătatea străzii, apăs pe frână. Pe aleea pentru mașină
e parcat un autoturism care arată exact la fel cu cel în care am văzut-o pe Dawn urcând la sfârșitul programului. Un Honda Civic verde.
E culoarea unei țestoase.
Întorc capul spre dreapta și atunci o văd. Casa galben-pai cu decorațiuni albastre. Casa lui Dawn.
Parchez în față. Casa are mai multe ferestre la stradă și toate sunt întunecate. Nu zăresc silueta lui Dawn la geam și niciun alt indiciu că ar putea să fie acasă. Dar nici nu văd vreun geam spart sau alte semne că s-a întâmplat ceva foarte grav.
Opresc motorul și rămân o clipă în mașină, întrebându-mă ce să fac. Eu și Dawn nu suntem tocmai cele mai bune prietene. Dar am senzația că ea nici nu are vreun prieten adevărat. Nu o are decât pe mama ei, o femeie în vârstă care locuiește departe de Boston, în nord. Dacă lui Dawn i s-a întâmplat ceva sau dacă e rănită ori bolnavă, ar putea să treacă zile întregi până să descopere cineva ce s-a întâmplat. Și până atunci, ar putea să fie
prea târziu.
Ajută-mă.
La dracu’! O să cobor din mașină.
Ies din Hyundai-ul meu și îmi netezesc cutele fustei crem. Dawn îmi spune mereu cât de mult admiră felul în care mă îmbrac. E amuzant, pentru că ea poartă întotdeauna haine de un minimalism extrem. Are trăsături foarte delicate – un nas cârn și ochi căprui, imenși, care îi ocupă jumătate din față – și o siluetă zveltă, iar dacă ar vrea, ar putea să arate senzațional.
În schimb, se îmbracă în pantaloni și bluze șleampete, cu cel puțin o măsură prea mari pentru ea. Își ține părul castaniu ciumpăvit la un centimetru și jumătate de scalp – prea scurt ca să o poți numi o tunsoare pixie drăguță. I-am oferit câteva sfaturi despre modă, dar niciodată nu mi s-a părut că ar fi interesată.
Sincer, dacă nu vorbeai despre țestoase, era greu să o faci pe Dawn să
discute despre orice altceva.
Pantofii mei roșii cu toc țăcăne pe alee în timp ce mă îndrept spre ușa din față. Apăs soneria cu degetul mare și dinăuntru se aud clinchete. Apoi aștept.
Niciun răspuns.
Nu doar că nu răspunde nimeni, dar nu se aude niciun sunet din interiorul casei. Niciun zgomot de pași. Niciun aspirator care să acopere sunetul soneriei. Nimic. O tăcere de moarte.
Sun din nou, dar și a doua oară e la fel. E evident că nu o să răspundă
nimeni la ușă.
Îmi scot încă o dată telefonul din geantă, să verific dacă Dawn nu m-a contactat. Nu. Mai am un mesaj de la Seth, dar asta e tot.
Covorașul de la intrare, de sub picioarele mele, are două țestoase care înoată una lângă alta, cu labele apropiate. Între cele două animale e scris
„Bine ați venit. Mă dau la o parte de pe covor și îl întorc pe dos, sperând că
sub el ar putea exista o cheie de rezervă. Nu am noroc.
Mă uit în ambele sensuri ale străzii să văd dacă mă urmărește cineva.
Vecinii lui Dawn par destul de tăcuți. Dacă aici s-a întâmplat cu adevărat ceva, nici vorbă să existe vreun martor. Îmi întind gâtul și observ o potecă
de-a lungul casei. Pun pariu că există o ușă și în spate.
O iau pe cărarea care duce în curticica din spatele casei lui Dawn. Zăresc partea din spate a casei și ușa de plasă. Probabil că ar părea suspect dacă
m-ar vedea cineva, dar nu cred că e cazul. Oricum, nu fac nimic rău – sunt doar o colegă de serviciu îngrijorată. Nu prea arăt ca o hoață, cu fusta mea scurtă și pantofi roșii cu toc.
Încerc ușa de plasă și aceasta se deschide. Îmi pun apoi mâna pe clanța ușii. O simt rece în palmă, dar se deschide ușor. Ușa din spate nu e încuiată.
O deschid, deși ezit. Una a fost să merg și să sun la ușa din față a casei lui Dawn. E cu totul altceva să intru în casă fără permisiunea ei. Toată
lumea știe că Dawn e ciudățică. Dacă acum stă în living, cu o armă în mână? Tehnic vorbind, îi încalc proprietatea. Dawn ar putea să mă împuște și ar fi complet îndreptățită.
Pe de altă parte, nu mi-o imaginez pe micuța și inofensiva Dawn Schiff stând în livingul ei, cu o armă cu țeavă scurtă. Și nu pot să scap de senzația că a dat de necaz. Trebuie să verific – s-ar putea să aibă nevoie de ajutorul meu. Și nici nu pot să chem poliția. Nu o să vină în fugă aici doar pentru că
