Natalie
Către: Mia Hodge
De la: Dawn Schiff
Subiect: Re: Salutări
Dragă Mia,
Săptămâna asta mi-am decorat boxa. Am vrut să fac ceva similar cu ce are Natalie, pentru că
îmi place că are stil. În boxa ei are un ghiveci cu o plantă cu flori superbe, purpurii, pe care am observat că o udă în fiecare zi. Am întrebat-o ieri despre ea și mi-a zis că e un iris.
Așa că ieri, după muncă, m-am dus la magazin și am cumpărat un iris exact ca al lui Natalie.
Știu ia ce te gândești. Ai spus mereu că nu ar trebui să încerc să fiu la fel cu alte fete, mai populare. Că ar trebui să fiu eu însămi, bla-bla, bla-bla. Dar n-am făcut chiar fix ca Natalie –
am adăugat un accent personal. Am decorat planta cu câteva dintre țestoasele mele de acasă.
Adică, nu unele adevărate, desigur. Am o droaie de țestoase din sticlă, de forme, mărimi și chiar culori diferite, deși, din punct de vedere biologic, nu arată corect.
Am pus una dintre țestoase și pe pământul din ghiveciul cu irisul în floare. Apoi l-am înconjurat cu alte câteva țestoase. Mai am și un suport pentru mouse cu țestoasă, pe care l-am adus pentru mine – e o fotografie cu o țestoasă marină care înoată în oceanul de culoare verzuie. Mă simt încă stânjenită că lucrez într-un loc nou; cu toate astea, prezența țestoaselor
lângă mine mă ajută.
Natalie m-a făcut totuși să mă simt binevenită. A fost așa de drăguță. La finalul primei mele săptămâni de muncă a organizat o mică petrecere de bun-venit în bucătărie, cu gustări și tot restul! Mă rog, gustările au fost doar o pungă cu Doritos și o sticlă de cola fără zahăr, dar a fost foarte drăguț din partea ei. Nu știu dacă a mai organizat cineva o petrecere pentru mine până acum, de când mă știu. M-ai întrebat mereu de ce în copilărie nu am avut petreceri de ziua mea sau de ce nu te-am lăsat pe tine să-mi organizezi una, iar mie mia fost teamă să-ți spun. Ei bine, mărturisesc acum. Când am împlinit cinci ani, mama mi-a organizat o petrecere uriașă la noi acasă și a invitat toată clasa mea. Dar copiii se jucau în continuu cu lucrurile mele, așa că am început să țip, mi-am dărâmat tortul superb cu glazură de vanilie, apoi m-am încuiat la mine în cameră și am refuzat să mai ies. După aceea am fost prea traumatizată ca să mai vreau vreodată o petrecere, iar părinții mei nici n-au mai avut elanul să
îmi organizeze una.
Am preferat întotdeauna o petrecere intimă, la care să participăm doar tu și cu mine. Îți aduci aminte când am făcut împreună tortul ăla cu glazură din cremă de unt, de la zero? Doar că, din greșeală, am folosit de două ori mai mult unt decât trebuia, glazura avea gust de unt simplu, iar blatul nu era copt suficient. Dar tot l-am mâncat și a fost mai bine decât orice petrecere cu niște copii de la școală. Petrecerea lui Natalie a fost drăguță. Chiar dacă mie nu-mi place Doritos. Și nici cola fără zahăr.
La parter există o cafenea de unde multă lume își cumpără mâncarea la prânz, însă eu îmi aduc în fiecare zi prânzul de acasă și îl pun în frigider, deși am bănuieli strașnice că nimeni nu îl curăță regulat. Î-am sugerat lui Seth că aș putea să concep eu o programare cu zilele alternative în care lumea să îl curețe și aș putea să o lipesc pe ușa frigiderului. Mi-a spus că
o să se gândească la asta. Asta a fost acum o săptămână și încă nu mi-a răspuns. Poate că o să-l întreb în cursul zilei, mai târziu. Prânzul meu de azi a fost alb. Da, încă prefer mesele monocrome. Nu pot să-ți explic de ce. Pur și simplu mă simt inconfortabil când mănânc un sandvici care e în general alb, să zicem, și are o ditamai frunza de salată în el. Nu vreau să
spun că nu-l mănânc, dar aș prefera ca sandviciul să aibă o singură culoare. Tu ești singura persoană din lume care nu mă judecă pentru asta. Îți amintești că la cantina școlii ceilalți copii jucau un joc în care încercau să-mi împroaște ketchup sau muștar pe mâncare, ca să
strice integritatea ei coloristică?
Îmi iau prânzul în fiecare zi aproximativ la ora 11.40, plus sau minus șaizeci de secunde. Mă
duc în bucătărie, îmi scot sandviciul din frigider și pe urmă îmi umplu cana cu apă rece din filtru. Tocmai mă așezasem să mănânc când Natalie și Kim au venit și ele cu mâncarea lor (salate), în recipiente de plastic identice.
Natalie și Kim stau mult timp împreună. Nici nu e nevoie să-ți faci griji că eu și Natalie am putea deveni cele mai bune prietene (de parcă ar putea să te înlocuiască cineva vreodată!),
pentru că rolul acesta pare să-l fi luat Kim. Tipa s-a logodit de curând și știu asta pentru că
tot vine în boxa lui Natalie și discută despre planurile de nuntă, câte o oră sau chiar mai mult.
Uneori, mă gândesc să mă bag și eu în vorbă, dar nu știu nimic despre organizarea unei nunți, așa că nu prea am ce să spun. Mi-aș dori să-mi ceară și mie părerea despre vreuna dintre rochiile din revistele pe care i le arată Kim lui Natalie, dar până acum n-au făcut-o. Azi însă m-au întrebat dacă pot să stea lângă mine la masă și am spus da, desigur.
În general, prefer să mănânc de una singură, dar acesta e un bun prilej să o cunosc mai bine pe Natalie. La fel și pe Kim. Am putea să fim prietene toate trei. La școală am fost mereu doar tu și cu mine și știu că ai zis că altceva nici nu ne trebuie, dar trei oameni pot să fie prieteni. E permis.
Kim m-a întrebat dacă îmi place să lucrez aici. Le-am spus că e bine. Nu am vrut să le spun că fostul contabil a lăsat o harababură de nedescris. A trebuit să le refac pe toate de la zero.
Însă nici măcar nu-l cunosc pe omul acela, așa că nu ar fi frumos să vorbesc despre cât de șocant de prost a muncit.
— N-aș putea să fiu niciodată contabilă, a spus Natalie.
Și-a fluturat părul ei blond și mătăsos peste umăr și pe urmă a început să vorbească despre cât era de slabă la matematică, despre cum abia dacă a trecut clasa, la mustață.
Nu voiam ca Natalie să se subestimeze, așa că i-am arătat cât de bună e la vânzări. Mama m-a învățat mereu că să le faci complimente oamenilor e un mijloc bun de a-ți face prieteni. Nu i-am dat niciodată atenție, dar acum îmi dau seama că probabil avea dreptate. Și cum am ocazia unui nou început, de ce să nu profit?
Oricum, complimentul era real. Nu sunt de mult timp aici, dar știu deja că Natalie este una dintre persoanele de top la vânzări. Cea mai bună din firmă, conform tabelelor cu raportări. E
deosebit de pricepută să le vorbească oamenilor. Uneori, o aud vorbind la telefon, mă opresc din ce fac și o ascult cum îi aburește.
Kim a început să chicotească și a spus:
— Nat ar putea să vândă gheață la Polul Nord. Mai ales unui bărbat.
Comentariul acela a făcut ca Natalie și Kim să se pună pe chicotit. Probabil din acest motiv voia să spună că Natalie e foarte atrăgătoare. Există la vânzări un intern, are vreo 25 de ani, care mereu o întreabă pe Natalie dacă poate să-i aducă ceva pentru prânz. Nu întreabă
niciodată pe nimeni altcineva – și sunt aproape sigură că nici nu îi cere să plătească pentru ce cumpără. Kim e destul de frumușică și ea, dar nu are aceeași calitate greu de definit pe care o are Natalie.
Atunci Natalie mi-a făcut mie un compliment.
— Drăguță cană, a zis.
