Sunt cât pe ce să izbucnesc în râs la așa o întrebare ridicolă, dar inspectorul nu o cunoaște pe Dawn, bineînțeles. Nu mi-o pot imagina având un iubit. Nu mi-o pot imagina sărutând un bărbat, măcar. Sunt sută la sută
sigură că e virgină și dă impresia că nici nu e interesată să ajungă vreodată
să nu mai fie virgină. După cum se îmbracă întotdeauna, cu costumele acelea slute, care par croite pentru un bărbat, cu ochelarii mari cu rame de baga, prea mari pentru fața ei îngustă. Nici urmă de machiaj, niciodată.
Nu aș spune însă nimic din toate astea unui inspector de poliție.
— Nu. Nu avea un iubit.
Inspectorul Santoro mă privește ciudat. Îmi ia o secundă să pricep de ce.
— Adică, nu are un iubit, zic.
Vai de mine. Tocmai am vorbit despre ea la trecut. Dawn o să fie bine. O
vor găsi și o să fie OK. Fără timpul trecut. Prezent, numai prezentul.
Dar cât de mult sânge. Cum să fie OK dacă era atâta sânge? Și telefonul acela…
Ajută-mă.
— Când ați văzut-o pe domnișoara Schiff ultima dată?
— Ieri, pe la ora 17.00. Când am plecat de la muncă.
— Și azi de dimineață n-a apărut?
Înclin din cap că da, deși pare că inspectorul a pus o întrebare retorică.
Știa deja răspunsul.
— Deci, dacă s-a întâmplat ceva între ora cinci, ieri, și azi de dimineață
la…
— Nouă fără un sfert, completez eu. Aceea e ora la care apare la serviciu. Ca după ceas.
— E al naibii de exactă, nu?
— Foarte.
— Asta îmi place, zice inspectorul și colțul gurii i se arcuiește în sus. Și eu sunt la fel. E bine să fii punctual.
Am mari îndoieli că inspectorul ăsta seamănă în vreun fel cu Dawn, dar nu am de gând să spun asta. Nu ar înțelege cum este Dawn.
— Deci – continuă el – trebuie să vă întreb. Unde ați fost între ora 17.00, ieri, și azi de dimineață?
Sprâncenele mi se ridică așa de repede, că sunt aproape să mi se desprindă fruntea.
— Eu?
Încerc să nu par prea ofensată de întrebare. Doar că nu știu ce-și imaginează ei că am făcut. Cred oare că am ucis-o pe Dawn, am inventat un apel fals în care ea îmi cerea ajutorul și pe urmă m-am dus acasă la ea și m-am „prefăcut” că găsesc tot sângele ăla pe jos?
— Am fost împreună cu iubitul meu, zic, într-un final. Numele lui e Caleb McCullough.
— Toată noaptea?
Nu am fost toată noaptea cu Caleb. Am stat împreună o parte din seară, apoi Caleb a plecat. Deschid gura să le spun asta, dar o voce enervantă din capul meu mă oprește. Amprentele mele sunt peste tot în casa lui Dawn.
Inspectorul mă privește insistent, cu o expresie ciudată, ca și cum nu m-ar
crede.
Și mai e ceva care nu-mi dă pace.
— Exact, îi răspund. Am fost cu Caleb toată noaptea.
Poftim. Asta ar trebui să șteargă de pe chipul lui Santoro mina aceea bănuitoare.
— Și acest Caleb, o cunoaște și el pe Dawn?
Ridic din umeri.
— Puțin. Lucrează part-time pentru o firmă cu care lucrăm și noi. Așa că o cunoaște, dar vag.
— Iar apelul acela telefonic de azi-dimineață… ziceați că a venit pe telefonul din biroul ei?
— Exact.
