— Da?
— Am nevoie să-mi faci o favoare.
— Vrei să te duc acasă?
Mi-ar plăcea la nebunie să mă ducă acasă. Dar sunt cu mașina mea și cu niciun chip nu am de gând să o las aici. Așa că nu am altceva de făcut decât să mă urc iar în ea și să conduc înapoi în oraș, prin traficul oribil al orei de vârf.
— Nu, mulțumesc.
— Deci, ce-ți trebuie? Doar să-mi spui.
Îmi dau pe după ureche o șuviță de păr și fac un pas în spate.
— Am nevoie să le spui polițiștilor că am fost toată noaptea trecută
împreună.
Caleb înțepenește.
— Poftim?
— E o tâmpenie, zic, clătinând din cap. Polițiștii m-au întrebat unde am fost azi-noapte. Ca și cum aș avea nevoie de un alibi sau ceva. Ca și cum i-aș fi putut face ceva lui Dawn! E doar o formalitate, sunt sigură. Am intrat în casă, așa că trebuia să mă întrebe. Mă rog, le-am spus deci că am fost împreună toată noaptea trecută.
— Dar… zice și își freacă bărbia. Noi n-am fost împreună toată noaptea trecută. Am plecat pe la 21.30.
— Păi, și ce? Am fost împreună cea mai mare parte din noapte. E
suficient.
— Atunci asta o să le spun. Că am fost împreună cea mai mare parte din noapte și că am plecat la 21.30.
Mijesc ochii la el.
— E chiar așa o problemă? Adică, și tu ești coleg cu Dawn. Și pe tine te ajută să ai un alibi.
Se încruntă și sprâncenele îi devin o singură linie.
— Dar e o minciună.
— E o minciună nevinovată. Niciunul din noi nu i-a făcut vreun rău lui Dawn. Așa că, dacă nu avem un alibi, asta doar o să-i încurce pe anchetatori.
— Nat, nu știu ce să zic, spune Caleb și se freacă după ceafă. Nu mă
simt bine să mint poliția. De ce e așa de important să avem alibiuri? Doar nu o să creadă că vreunul din noi i-a făcut ceva lui Dawn.
Îmi încrucișez brațele peste piept.
— Corect. Doar că eu le-am spus deja că am fost împreună. Așa că, dacă
nu spui și tu la fel, o să pară că mint.
— Păi, chiar ai min ț it.
Caleb își împinge încăpățânat maxilarul în față, un gest care mă scoate din sărite. E un tip bun și cinstit. Am crezut mereu că asta e o calitate.
Acum îmi dau seama că nu e neapărat un lucru pozitiv.
— Caleb…
Lacrimile care începuseră să se usuce îmi umplu iar ochii.
— Am avut o zi groaznică. Știi ce, s-ar putea nici să nu te întrebe. Dar chiar ar fi ceva așa de cumplit dacă mi-ai susține declarația?
Îi citesc ezitarea în privire și îl strâng de braț.
— Te rog?
După o pauză care mi se pare interminabilă, își lasă umerii în jos.
— Bine. Cred că nu e mare chestie.
Mă surprinde valul de ușurare pe care îl simt când Caleb e de acord să
îmi confirme povestea. Adică, nu că aș fi suspectă de vreo crimă sau ceva.
Date fiind totuși toate cele întâmplate, e mai bine să am un alibi.
CAPITOLUL 8
