Mi se face rău de la stomac când mă gândesc ce îngrozită părea Dawn când sunase. Mă bucur așa de mult că nu l-am ignorat, așa cum spusese Seth să fac.
Inspectorul își freacă bărbia, gânditor.
— O să vedem noi ce apeluri s-au făcut către numărul acela. O să aflăm de unde s-a sunat.
Indiferent unde este Dawn acum, sper să o găsească după acel apel. Dacă
e ținută undeva captivă, probabil că a reușit să scape câteva secunde, să
sune.
Inspectorul Santoro mă mai interoghează puțin, cu alte câteva întrebări despre cum de știam unde locuiește Dawn, cum am intrat în casă și despre paharul spart de pe podeaua bucătăriei. Deși încă mă simt groaznic, am totuși impresia că ancheta e pe mâini bune. Inspectorul ăsta își cunoaște meseria – îmi dau seama că e serios după faptul că privirea nu i-a alunecat mai jos de fața mea cât timp am vorbit. O s-o găsească pe Dawn, oriunde o fi.
Sper că e bine.
Exact când inspectorul termină și e gata să intre în casă, un polițist iese pe ușa din față. Vine direct la inspector.
— Domnule inspector, am reușit să intrăm în computerul din dormitor.
— A, da? zice Santoro și își freacă iar bărbia.
— Da. Avea parolă, dar și-a scris-o pe un bilețel de sub suportul de mouse.
În ciuda situației tragice, îmi scapă fără să vreau hohot de râs. E așa de
tipic pentru Dawn. Incredibil de grijulie cu toate, dar așa de neglijentă cu alte lucruri. Pun pariu că parola era ceva de genul „parola1”.
Probabil că hohotul meu nu a fost totuși reacția cea mai potrivită.
Inspectorul Santoro mi-a aruncat o privire care spune că sunt deplasată și probabil are dreptate. După cum am mai zis, el nu o cunoaște pe Dawn așa cum o cunosc eu.
— Bun. Hai să vedem ce e în calculator.
— Mai aveți nevoie de mine? îl întreb.
— Neeh, sunteți liberă, zice, fluturând din mână. Dar aveți vreo carte de vizită, ceva?
Bag mâna în geantă și scot o carte de vizită (sau „caate”, cum spusese el). Când i-o dau, observ că o apucă doar cu vârful degetelor. Mi se pare puțin ciudat, dar încerc să nu fiu paranoică.
Inspectorul și polițistul dispar în casă și mă lasă singură. Bun – pot în sfârșit să plec dracului de aici. Mă întorc pe călcâie, să urc în mașină, exact când în fața casei de alături se oprește un Ford verde și puțin uzat.
Caleb. Slavă Cerului.
O iau la fugă spre el, cât de repede îmi permit prea strâmții mei pantofi Louboutin. Caleb iese din mașină și mă arunc în brațele lui chiar înainte să
apuce să închidă portiera. Îmi îngrop fața la pieptul lui, ochii mi se umplu de lacrimi. E cea mai proastă zi de când mă știu.
— Hei, zice, și mâna lui mare mă mângâie pe ceafă. Nat, e în ordine.
Sunt aici.
— I s-a întâmplat ceva groaznic, murmur, cu gura înfundată în cămașa lui.
Probabil că e plină de dâre de la lacrimi și de la rimel, dar lui Caleb nu pare să-i pese.
— Să nu spui asta, zice și mă strânge la piept. Fac pariu că o să apară.
Mă trag un pas în spate, să îl pot privi ca lumea. Deși port tocuri, el e aproape cu un cap mai înalt ca mine. Întotdeauna mi-au plăcut bărbații înalți.
— Pe ce te bazezi când afirmi asta? îl întreb.
— Ăăm…
— Dacă ai fi văzut cât sânge era la ea în living, n-ai mai fi vorbit astfel.
— Stai puțin, zice și ridică neputincios din umeri. Nu știu. Mă gândesc doar că lucrul cel mai bun e să sperăm că Dawn e bine. Înțelegi?
Mă simt vinovată că m-am răstit la el. Nu o merită, după ce a venit aici în fugă, după mine.
— Iartă-mă. Sunt doar foarte afectată după toate cele întâmplate.
— Mda, zice și răsuflă. Știu. E oribil.
Îmi reazem iar capul pe pieptul lui. Aud cum îi răsună în urechea mea bătăile inimii și mă liniștește. Rămânem așa preț de două minute bune –
eu, lipită de el, Caleb mângâindu-mi delicat părul. Puncte în plus pentru Caleb – e bun cu mine în timpul unui eveniment tragic. Asta duce relația noastră la un nivel superior.
— Hei, zic.
