Unul dintre polițiștii în uniformă îmi pusese câteva întrebări înainte să
fug în mașină. Presupun că inspectorul are mult mai multe întrebări. Și poate câteva răspunsuri, sper eu. Oricum, nu prea am de ales, așa că ies din mașină.
Inspectorul are vreo 40 de ani, e înalt și prezentabil, într-un fel mai colțuros. Are un început de chelie și părul negru îi e suficient de rărit cât să
o facă vizibilă.
— Inspector Santoro, zice.
Înclin din cap, fără niciun cuvânt.
— Îmi cer scuze că trebuie să o fac, domnișoară Farrell.
Inspectorul are un pronunțat accent bostonian. Cum eu am crescut în Massachusetts, e o plăcere să-l aud. Când mi-a spus să cobor din mașină, a zis „maaș’nă”. Și dacă, dintr-un motiv sau altul, am fi mâncat homar, ar fi zis „homaa” Eu, una, nu mai am cine știe ce accent, deși Caleb susține că
el îl percepe. Zice că e nostim.
— E OK, reușesc să îngaim. Dawn… Pe ea ați… găsit-o?
Clatină încet din cap și eu oftez ușurată. Când am văzut cantitatea imensă de sânge de pe covor, am fost sigură că zace undeva, în casă, moartă.
— Nici urmă de ea. Doar sângele.
— Atunci, poate…
Îmi mușc buza de jos. Prea tare – simt eu însămi un ușor gust de sânge.
— Poate că s-a rănit. A ajuns la spital.
Santoro înclină din cap.
— Mda, verificăm posibilitatea asta. Sunăm la toate companiile de ambulanțe și la spitale. Totuși, deocamdată n-am dat de ea.
Nu mă surprinde, dar e o lovitură.
— Înțeleg, îi spun.
— Deci, de ce ați venit acasă la domnișoara Schiff?
— Păi, întârziase la serviciu…
O spun și îi observ expresia sceptică, așa că adaug repede:
— Și în plus mi-a trimis ieri un e-mail ciudat, în care îmi spunea că
trebuie să discute cu mine despre ceva important.
Nu pare cu totul convins și atunci adaug elementul major:
— În plus, i-a sunat telefonul de pe birou și când am răspuns, mi s-a părut că e ea și că îmi cere ajutorul. Ca și cum ar fi avut necazuri.
— Înțeleg. Ați mai auzit și pe altcineva la telefon?
— Nu, răspund și scutur din cap. Doar vocea ei.
— A mai auzit cineva apelul?
Ciudată întrebare. Ce contează dacă mai auzise cineva telefonul?
— Nu, doar eu.
— Așadar, erați prietenă cu domnișoara Schiff?
O pală de vânt de noiembrie îmi trece prin bluză și mă înfior.
— Da. Suntem colege de muncă și… prietene.
— Prietene apropiate?
— Oarecum.
Nu e adevărat, dar Dawn nu are prieteni adevărați. Dacă mi-ar fi spus cineva că sunt prietena ei cea mai apropiată, aș fi crezut.
— Știți dacă exista cineva care să o amenințe? Cineva de care să se teamă?
— Nu. Nimic de genul ăsta.
— Are un iubit?
