— Da, da.
Kim strânge din umeri, pentru că de fapt nu-i prea pasă. Proaspătul ei soț
e plin de bani. La un moment dat, în viitorul apropiat, o să fie însărcinată pe bune și când se va întâmpla asta, o să demisioneze fără să arunce vreo privire în urmă.
— Oricum, succes cu tricourile. Ne vedem mai târziu.
După ce Kim o șterge, poate în direcția boxei sale, dar mai degrabă în direcția bucătăriei, să-și ia a treia sau a patra ceașcă de cafea din dimineața asta, închid la loc cutia cu tricouri și mă întorc în boxa mea. Când ajung acolo, observ pe biroul meu ceva ce nu am mai văzut până acum.
E o figurină de țestoasă.
E mică, nu mai mult decât degetul meu arătător, ca lungime. E colorată
cu verde și albastru și modelul geometric al carapacei strălucește în lumina lămpilor fluorescente din tavan. Ține capul drept și se uită la mine fix, cu ochii ei ca niște mărgele negre.
Cu ceva timp în urmă, Dawn îmi făcuse cadou o țestoasă pentru boxa mea. A fost așa de drăguț din partea ei și m-am simțit groaznic când figurina pe care mi-o cumpărase s-a răsturnat pe linoleumul pardoselii și s-a spart în zeci de cioburi.
Ridic țestoasa și o învârt între degete, să-i pipăi suprafața netedă. Ce caută aici bibeloul ăsta? Cine l-a pus aici?
Să fi fost Dawn?
Nu se poate, totuși. Ieri, când am ajuns înapoi la firmă, la sfârșitul programului, Dawn plecase deja. Iar acum se pare că încă nu a venit.
Așadar, cum ar fi putut să fie ea cea care a pus țestoasa la mine pe birou?
Pun figurina înapoi pe birou și atunci observ că am degetele pătate. Mi-a rămas ceva de culoare roșu-închis pe mână de când am ridicat țestoasa. Mă
uit atentă la palmă și încerc să îmi dau seama ce e. Nu poate să fie vopsea, pentru că țestoasa e verde. Ketchup?
Nu, nici asta nu se poate. E prea închis la culoare și nu e lipicios. Și nu are nici aroma aceea dulce a sosului. Miroase aproape… metalic.
Ce dracu’ e chestia asta?
În timp ce examinez substanța aceea închisă la culoare care mi-a intrat prin toate striațiile de la buricele degetelor, îmi dau vag seama că sună un
telefon prin preajmă. Se aude din boxa lui Dawn.
Revin la ea în boxă și mă opresc în prag. E în continuare goală. E oare posibil ca în dimineața asta să fi venit mai devreme, iar acum să fie la baie sau pe undeva? Probabil că e aici – chiar dacă nu are haina atârnată pe spătarul scaunului și ecranul computerului e negru, fără imaginea pentru starea de repaos, negru pur și simplu – și probabil că ea a pus micuța țestoasă pe biroul meu.
Telefonul de pe masa ei continuă să sune. De obicei, pe ecran apare numărul apelantului, luminat, dar nu și de data aceasta. E un număr ascuns.
Ridic receptorul din furcă. Nu e treaba mea să răspund în locul ei, dar dacă azi lipsește pentru că e bolnavă, aș putea cel puțin să mă ocup de problemele care apar. Sunt sigură că Dawn ar face la fel pentru mine. Mereu încearcă să îi ajute pe ceilalți, aproape mai mult decât e cazul.
Mă întreb despre ce voia să vorbească ieri cu mine. O problemă de maximă importan ț ă. Din perspectiva lui Dawn, asta ar putea să însemne absolut orice, de la o cutie de lapte murdară din frigider, la un diagnostic de cancer în fază terminală. Nu există niciun motiv de îngrijorare.
— Biroul lui Dawn Schiff, răspund.
La capătul celălalt al liniei, tăcere. Aproape că seamănă cu o respirație sacadată.
— Alo? repet. Mă auziți?
Tot tăcere. Exact când sunt pe cale să închid, o voce chinuită de femeie rostește doar două vorbe, care îmi dau fiori reci pe spate:
— Ajută-mă.
Apoi legătura e întreruptă.
CAPITOLUL 2
Mă uit la receptorul mort și în stomac am o senzație tot mai acută de greață.
Ajută-mă.
Semăna foarte tare cu Dawn, deși nu pot să fiu absolut sigură doar din două cuvinte. Indiferent cine a fost, persoana aceea părea isterică. Panicată.
Ajută-mă.
Și pe urmă, linia moartă, devenită acum ton de apel.
Când Dawn a întârziat azi de dimineață, m-am gândit că e ceva în neregulă, dar sincer, nu am crezut că e ceva serios. Am greșit? I s-a întâmplat ceva groaznic lui Dawn?
Oare e în pericol?
Bag mâna în geantă după telefon. Selectez numele lui Dawn din lista de contacte și apăs pe număr. Sună de câteva ori și apoi aud vocea ei monotonă:
A ț i sunat numărul de mobil al lui Dawn Schiff. Momentan, nu sunt disponibilă. După semnalul sonor vă rog să lăsa ț i numele dumneavoastră, un număr de telefon la care să vă pot contacta ș i motivul pentru care m-a ț i sunat.
Mă hotărăsc să nu las mesaj vocal. În schimb trimit repede un text: Bună Dawn, e totul OK?
