drăguță, dar n-am fost prietene apropiate.
— De ce nu?
— Era… ciudată. E greu de explicat exact, dar era pur și simplu o persoană foarte ciudată. Dacă ați fi cunoscut-o, ați fi înțeles ce vreau să
spun.
— Mda.
Santoro pare să reflecteze la spusele mele.
— Știți, e interesant…
— Ce-i interesant?
— Felul în care tot vorbiți despre domnișoara Schiff la trecut.
Rămân cu gura căscată. Inspectorul mă privește insistent, încercând evident să obțină o reacție de la mine.
— Am un alibi pentru acum două seri, îi reamintesc.
— Un alibi, repetă Santoro.
Nu ar fi trebuit să folosesc niciodată cuvântul acela. Mă face să par vinovată. Oamenii nevinovați nu au nevoie de alibiuri.
— Vreau să spun că am fost cu cineva.
— Exact. Ați fost cu iubitul dumneavoastră. Îmi aduc aminte.
Doar că nu am fost cu Caleb, de fapt. Mă bizui pe el să mă susțină – cred că o va face. La momentul acela păruse caraghios să îmi construiesc un alibi. Acum însă mă bucur că am făcut-o.
— Atunci, domnișoară Farrell, mai am o întrebare pentru dumneavoastră.
Santoro bagă mâna în buzunarul hainei și eu tresar, așteptându-mă să
scoată de acolo o pereche de cătușe. E absurd, desigur. De ce m-ar aresta?
În schimb, scoate o fotografie.
— Vreți să vă uitați la asta?
Îmi întinde fotografia peste masa de consiliu. O ridic și mă uit la imaginea familiară. E biblioteca din casa lui Dawn – aceea plină cu figurine de țestoase. Doar vederea ei îmi dă fiori pe spate.
— O recunoașteți?
Mă tulbur.
— Da. Era în livingul lui Dawn.
— Observați ceva ciudat la ea?
Își bate joc de mine. Dacă observ ceva ciudat la o bibliotecă plină cu bibelouri de ț estoase? E ceva ce nu e ciudat la ea?
— Ăăm…
Detectivul bate cu degetul în mijlocul fotografiei.
— Uitați acolo. Lipsește ceva.
Îmi arată spre un gol pe care îmi amintesc că l-am văzut în bibliotecă
atunci când am fost acasă la Dawn. Rafturile erau ticsite, dar fix în mijloc exista un spațiu gol. Atunci m-am gândit că e doar din motive decorative.
— Așa era și când am ajuns eu acolo, îi spun. Credeți că a existat ceva în locul acela?
— Urma lăsată în praf arată ca și cum ceva a fost luat de acolo, recent.
— Îmi pare rău, spun și clatin din cap. Nu pot să vă fiu de ajutor.
— Sunteți sigură?
Mă fixează cu ochii lui atât de negri. Palmele mi-au transpirat iar, deși mi le-am șters de două ori de când am intrat în sală.
— Sunt sigură.
Nu mă slăbește din ochi. Continuă să se zgâiască la mine ca și cum se așteaptă ca eu să cedez și să îi spun totul. Doar că eu chiar i-am spus totul.
— Încă ceva, mai zice Santoro în șoaptă, pe un ton aproape conspirativ.
