— Am mai spus asta. Nu a venit ia muncă ieri-dimineață și am mai primit și telefonul acela…
— Da. Ați apus că a existat un apel pe linia din biroul lui Dawn și ați auzit vocea ei.
— Exact. Ați identificat apelurile către numărul ei de ieri-dimineață?
— Am făcut-o. Și toate acele apeluri au fost interne.
— Interne?
— Toate au venit din această clădire.
Santoro nu pare impresionat de această descoperire, dar e suficient cât să-mi lase mie o senzație de greață în stomac. Dawn a sunat ieri aici, implorând ajutor. Și apelul a venit din interiorul clădirii.
Vai de mine.
O clipă sunt prea îngrozită ca să pot vorbi. Dar Santoro nu pare deloc preocupat. Asta pentru că el nu a auzit cum a sunat vocea lui Dawn.
— Deci, ați mai fost vreodată acasă la domnișoara Schiff?
— Nu. Doar o singură dată, când am lăsat-o în dreptul casei. Nu am fost niciodată înăuntru.
Îmi șterg palmele transpirate.
— De ce mă întrebați toate astea? Ce importanță are?
— Domnișoară Farrell, încerc doar să înțeleg unele dintre lucrurile pe care le-am descoperit acasă la domnișoara Schiff.
— Nu… nu înțeleg.
Inspectorul Santoro se apleacă spre mine, ca și cum e pe cale să-mi destăinuie un mare secret.
— Păi, treaba e că am găsit amprentele dumneavoastră pe un cuțit din casa domnișoarei Schiff.
Încremenesc. Amprentele mele?
— De unde aveți amprentele mele?
— Erau pe cartea de vizită pe care mi-ați dat-o.
Mă simt de parcă aș fi violată. Îi dădusem cartea de vizită din proprie voință și el a folosit-o ca să-mi ia amprentele.
Oricum, nu contează. Amprentele se pot explica ușor.
— Am luat un cuțit din bucătărie pentru că mă temeam să nu existe un intrus. Pe urmă, când am văzut sângele, mi-a căzut din mână. I-am spus asta unuia dintre polițiști.
— Da, zice și dă din cap. Asta știam deja. Dar v-am găsit amprentele și pe un alt cuțit. Unul care era încă în suportul de cuțite.
Rămân o clipă fără cuvinte. Amprentele mele erau pe două cuțite? Păi, nu are nicio logică.
— N-am apucat chiar primul cuțit din suport. Cred că am verificat mai multe, să găsesc unul de mărimea potrivită.
Așa am făcut, nu? Probabil că da. Pentru că altfel cum puteau ajunge amprentele mele pe un al doilea cuțit?
— Bine, asta se explică, zice Santoro și colțul gurii se ridică într-un zâmbet strâmb. Dar cum au ajuns amprentele dumneavoastră pe paharul de vin de pe blatul din bucătărie?
Întrebarea îmi taie răsuflarea. Amprentele mele pe paharul de vin din bucătărie? Cum e posibil?
Îmi aduc aminte că văzusem paharul pe blat. Și un altul, spart, pe jos.
Dar nu-mi amintesc să le fi atins. Am pus mâna pe un cuțit, poate chiar am atins vreo două alte mânere, dar de paharul de vin nu m-am atins niciodată.
Sau am făcut-o?
Nu îmi aduc aminte să o fi făcut, dar dacă mi-au găsit amprentele pe pahar, probabil că așa a fost. E singura explicație. Și acum, că mă gândesc mai bine…
Da, clar trebuie să fi atins paharul acela.
— Am atins paharul când am fost în bucătărie, îi spun. L-am dat într-o parte. Părea… părea că s-ar putea să cadă, la fel cu celălalt. Îmi pare rău.
Atunci nu mi-am dat seama că e vorba de scena unei crime.
Inspectorul Santoro se lasă iar pe spătarul scaunului și îmi cântărește
explicația.
— Deci, nu ați băut un pahar de vin cu domnișoara Schiff?
— Nu, răspund și îmi umezesc buzele. Uite ce-i, Dawn era o persoană
