Nu se poate să știe despre…
Nu, sunt paranoică.
De obicei mănânc la prânz împreună cu Kim, dar azi sunt prea agitată.
Iau doar o pungă cu chipsuri de la automatul de jos și le ronțăi la mine în boxă. Dau câteva telefoane clienților, să-mi mai iau gândul de la tot ce se întâmplă, dar la fiecare circa douăzeci de minute mă ridic în picioare să văd ce se mai întâmplă în sala de consiliu.
Imediat după prânz Caleb se așază la discuții cu inspectorul.
Nici măcar nu am știut că o să fie azi la birou. De obicei nu vine miercurea. Dar uite că a venit și stă față în față cu Santoro. Pare neliniștit –
își bâțâie piciorul stâng și bate cu el în pământ. Se scarpină de două ori în cap, încât ajunge să i se ridice părul vâlvoi.
Caleb abia dacă o știa pe Dawn. E puțin probabil, așadar, ca Santoro să
piardă prea mult timp cu el ca să îl întrebe despre ea. Atunci trebuie să
presupun că întrebările cu care tabără pe el sunt toate despre mine.
Ieri a fost de acord să îi spună inspectorului că fuseserăm împreună toată
noaptea de dinainte. Dar asta nu l-a mulțumit deloc. Dacă știam că astăzi va fi interogat, m-aș fi asigurat încă o dată că suntem pe aceeași lungime de undă. Caleb e prea cinstit. Pot să mi-l imaginez cedând și spunându-i lui Santoro adevărul – am fost împreună în seara aceea, dar nu toată noaptea.
Mă uit la ceas. De când stă acolo? Ce dracu’, despre ce ar putea să
vorbească de atâta timp?
Până la urmă Caleb apare (în sfârșit!) din sala de consiliu. Imediat ce iese, tocmai în capătul opus al open space-ului, privirile ni se întâlnesc. Nu își ferește ochii, ceea ce consider că e un semn bun. Ridic din sprâncene și Caleb vine spre mine. Aproape că îl smucesc de braț să intre în boxa mea.
— Despre ce ați vorbit atât?
Încerc să par degajată, dar vocea mea e stridentă.
— De fapt, zice Caleb, m-a întrebat o grămadă despre tine.
Mi se înmoaie picioarele. Îmi făcusem gânduri că s-ar fi putut întâmpla ceva de genul ăsta, dar încercasem să mă conving singură că doar sunt paranoică. Se pare că nu sunt.
— Ce întrebări?
— Nu știu. Tot felul de întrebări.
Of, Caleb e un bărbat atât de tipic. Atât de enervant.
— Ce fel?
Ridică din umeri.
— Numai dacă tu și Dawn erați prietene și dacă Dawn mi-a vorbit vreodată despre tine. A fost straniu.
— Te-a întrebat despre noaptea de luni?
— Da.
Simt o greutate în piept.
— Și ce i-ai spus?
— I-am… I-am spus că am fost împreună toată noaptea.
Nu mă pot abține – mă arunc la pieptul lui și îl îmbrățișez pe după
umeri.
— Îți mulțumesc, îi spun.
— Mda, doar că…
Se desprinde din brațele mele și obrajii i se înroșesc.
— Nat, nu mă simt deloc împăcat.
— E o minciună nevinovată.
Caleb coboară vocea.
— Cum, mai exact, este o „minciună nevinovată” dacă mințim poliția referitor la locul în care am fost noi?
Scrâșnesc din dinți.
