— Și…? Crezi cumva că eu am ucis-o pe Dawn sau ce vrei să spui?
— Nu, sigur că nu! spune, apoi ezită. Dar… când am vorbit amândoi să
ne întâlnim, tu ai zis că în seara aia trebuie să faci altceva. Îți amintești?
Mă uit la el cu o privire fără expresie.
— Ce?
— Îmi aduc aminte că așa ai spus. Când am zis că ar trebui să vii la mine, tu ai spus că aveai ceva ce trebuia să faci în seara aceea. Despre ce a fost vorba?
Obrajii îmi ard atât de tare, încât sigur sunt stacojie la față.
— Trebuia doar să las câteva baxuri de Collahealth la un magazin de suplimente. Tu vorbești serios? Chiar crezi că am avut vreo legătură cu ceea ce i s-a întâmplat lui Dawn?
— Nu, iartă-mă, doar că…
— Uite care-i treaba, pur și simplu ne scutești pe amândoi de probleme.
Adică, dintre noi doi, mai degrabă tu i-ai face rău lui Dawn și în varianta mea și tu ai un alibi. Deci, cu plăcere.
Caleb face un pas înapoi, negru la față.
— Dar eu nu am un motiv.
— Și eu am?
Își ferește ochii.
— Bine. Nu contează. Oricum, am făcut cum ai spus.
Am abordat greșit problema asta. Încep să fiu în dezacord cu iubitul meu, care și-așa e ezitant. Trebuie să o las mai moale. Și să îl fac să-și aducă aminte ce minunat ne simțim împreună.
— Ascultă, îi zic și îmi plimb un deget pe țesătura fină a cămășii lui, ce-ar fi să vii din nou la mine diseară? Îți pregătesc ceva de mâncare.
Caleb se uită la ceasul de la mână.
— Nu pot. Am venit la birou pentru că mi-a zis Seth că trebuie să
vorbesc cu inspectorul, dar trebuie să plec chiar acum la Newton și o să
rămân acolo până târziu. Îți dau mesaj, bine?
E greu să îmi ascund dezamăgirea, e greu să nu observ cum Caleb nu mai are privirea aceea care spunea că se simte norocos să fie cu mine. Are aerul că vrea să plece. Chiar crezusem în posibilitatea ca el să fie alesul –
cineva care ar putea să rămână lângă mine pe termen lung. Credeam că am dat peste un tip super. Iar acum tipul acesta super îmi scapă printre degete.
Înainte însă să încep să mă ambalez prea tare, Caleb mă ia de umeri și mă sărută pe buze.
— Trebuie să plec, zice. Ne vedem mai târziu, Nat.
Mă uit la el cum se îndepărtează, cu un umăr aplecat. Încă nu știu dacă
am dat-o în bară sau nu.
CAPITOLUL 17
Când am plecat azi-dimineață, am verificat de două, chiar de trei ori, să
mă asigur că am încuiat ușa din față. Și, absolut sigur, e tot încuiată și când ajung înapoi acasă.
Primul lucru pe care îl fac după ce intru e să aprind toate luminile. Afară
e al dracului de întuneric. Parcă ar fi miezul nopții când, de fapt, e doar cinci și jumătate.
Nu-mi place deloc să împart casa cu cineva, dar săptămâna asta mi-a fost tot mai neplăcut să locuiesc singură. La urma urmelor și Dawn locuia tot singură și uite ce a pățit. Mă rog, de fapt nu știm ce i s-a întâmplat. Dar nu e de bine. Am găsit foarte mult sânge pe podeaua din casa ei, iar ea nu e de găsit, oricât o caută. Oricare va fi deznodământul, pentru Dawn nu pare să
fie unul pozitiv. Și mă tot gândesc mereu la ce voce avea când m-a sunat.
Ajută-mă.
Îmi sună telefonul în geantă. Îl caut și mă rog să fie Caleb, care s-a răzgândit în privința cinei. Sau poate că e Kim. Din păcate, e un număr ascuns.
Exact ca ieri, tot când am ajuns acasă.
Cu luni în urmă primeam multe telefoane ca acesta. Numere ascunse, apeluri întrerupte de îndată ce răspundeam sau amenințări șuierate în ureche. Diferența este că atunci știam cine e de vină pentru acele apeluri, iar persoana respectivă nu mai are niciun motiv să mă deranjeze. Pare și mai puțin probabil să existe vreo legătură între apelurile de acum și dispariția lui Dawn – probabil că sunt doar apeluri din acelea idioate, de genul spam. Nici nu ar trebui să răspund, dar reacționez involuntar și ating ecranul.
— Alo?
