Maratonul 5K e peste numai două zile și ar fi jenant dacă nu m-aș număra printre primii alergători, dat fiind că sunt tocmai cea care l-a organizat.
Endorfinele îmi curg prin vene. Aș fi în stare să mă sui într-un copac sau chiar să urc un munte. De zile întregi nu m-am mai simțit atât de bine.
Asta până când îl zăresc pe inspectorul Santoro rezemat de un Volvo gri parcat în fața casei mele.
Seara trecută, înainte să mă bag în pat, m-am uitat pe telefon la un site cu știri locale să văd dacă există ceva nou despre Dawn. Cel mai nou articol menționa că poliția încă o mai caută. Nu părea să se fi făcut cine știe ce progrese. Aseară, Dawn era încă dispărută, fără speranță.
Dacă inspectorul a venit să mă vadă, e foarte puțin probabil ca Dawn să
fi apărut, vie și nevătămată.
Mă opresc în loc, fără să știu exact ce să fac. O clipă stau și socotesc dacă să mai alerg vreun kilometru, doi. Nu că m-ar ajuta prea mult.
Inspectorul nu pare că ar avea de gând să plece undeva înainte de a vorbi cu mine. Și nici eu nu am cum să plec la serviciu în tricou și colanți, transpirată toată.
Oricum, cred că m-a văzut.
Și, evident, Santoro se îndreaptă de spate și îmi face cu mâna. Fac o grimasă și îmi doresc să nu fi fost nevoie să vorbesc cu el îmbrăcată în costumul de jogging, transpirată. Mă rog, mi-aș dori să nu fie deloc nevoie
să vorbesc cu el, dar nici ținuta mea nu îmbunătățește cu nimic lucrurile.
— Domnișoară Farrell! zice și îmi face iar cu mâna. Aveți un minut?
Accentul lui de Boston nu mi se mai pare deloc adorabil.
Parcurg pe jos distanța de o jumătate de stradă cât mi-a mai rămas până
la casa mea. Santoro mă măsoară din cap până-n picioare, cu ochii lui negri și pătrunzători.
— V-a priit alergarea?
— Da.
— Plăcută vreme pentru așa ceva, zice mijind ochii spre cer. Și sâmbătă, când aveți maratonul, se pare că va fi o zi frumoasă.
Evident că știe tot despre programul meu pentru toată săptămâna.
— Nu e chiar un maraton. Mai degrabă o alergare de distracție, pentru o cauză caritabilă.
Santoro dă din cap, de parcă puțin i-ar păsa.
— Vă deranjează dacă intrăm?
— Ați găsit-o pe Dawn?
Nu îmi răspunde; în schimb, face un gest brusc din cap în direcția ușii mele.
— Dacă nu vă supărați, mai am doar câteva întrebări.
Ar trebui să fiu de acord. Nu am nimic de ascuns. Simt totuși că mi se încleștează maxilarul. Nu am făcut nimic rău și se pare că inspectorul ăsta o să mă ia la bani mărunți. Nu e drept.
— V-am spus tot ce știu.
— Bun, atunci o să fie ceva rapid.
Ochii lui negri mă fixează și mă sperie. Mă fâțâi de pe un picior pe altul și îmi doresc să pot face un duș înainte a de discuta cu el. Ce naiba, doar am pete de sudoare la subraț. Se pare însă că nu prea am de ales.
— Bine, zic. Dar nu peste mult timp trebuie să plec la serviciu.
— Nu o să dureze. Dacă vreți, vă scriu eu o scutire.
Mă irită ideea ca bărbatul acesta să-mi scrie o scutire, de parcă aș fi o adolescentă și el ar fi tatăl meu, care mă scuză de la ore. Nici nu catadicsesc să răspund la așa ofertă. Apuc în schimb pe alee, spre ușa de la intrare.
Descui și Santoro mă urmează.
Se oprește în hol.
— Vă deranjează dacă ne așezăm?
— De fapt, mă deranjează, spun și îmi încrucișez brațele peste piept.
Cum spuneam, nu prea am timp. Deci, ce anume mai vreți să știți?
Se uită la mine ca și cum îndrăzneala mea l-ar fi luat prin surprindere, dar nu cedez. Nu am de gând să-l las pe inspectorul ăsta să mă domine.
— Deci, vreau doar să înțeleg mai bine relația dumneavoastră cu Dawn.
Mi se zbate pleoapa dreaptă.
