Aproape că mă lasă picioarele. Întind mâna să mă sprijin de balustradă, dar nu e suficient. Mă las să cad pe prima treaptă. Capul mi se învârte și, o secundă, trebuie să mi-l sprijin între picioare.
În zorii zilei de azi am descoperit trupul lui Dawn.
Nu, nu se poate.
— E… încep să spun și apoi înghit cu greu. E moartă?
— Da.
Nu mi-am dat seama până în clipa de față că trăisem cu convingerea că
Dawn e încă în viață. Chiar dacă am văzut sângele pe podeaua din casa ei, tot am crezut sincer că nu se poate să fi pățit ceva.
Doar că Dawn nu era bine. Nu va mai fi niciodată bine. Acum o să-și petreacă veșnicia în pământ. Va urma o înmormântare, unde o să vorbim despre cât de mult ne lipsește. Despre ce persoană minunată era, despre cum a fost luată de lângă noi mult, mult prea devreme.
— Ce a pățit? reușesc să îngaim cu greu.
Santoro ezită o clipă, de parcă nu ar fi sigur că vrea să îmi spună.
— A fost lovită de mai multe ori cu un obiect contondent, până a murit.
A decedat din cauza unei răni la cap.
Scap un țipăt de groază. Pare un mod absolut oribil de a muri. Să fii lovit până mori. Biata Dawn. Chiar dacă era ciudată, avea în ea un soi de inocență care uneori o făcea să pară copil. Cine să-i facă așa ceva?
Ridic iar privirea și mă uit la inspector. Crede că eu sunt cea care i-a
făcut asta. Crede că eu am lovit-o cumva cu un obiect contondent, până am omorât-o. De parcă eu aș fi capabilă de așa ceva.
Adică, fizic vorbind, presupun că ar fi posibil. Dawn era o persoană
foarte mică de statură. Nu cred că avea mai mult de patruzeci de kilograme, îmbrăcată. Iar eu recunosc că am o condiție fizică destul de bună. Santoro tocmai m-a văzut alergând. Presupun deci că, teoretic vorbind, nu era imposibil să fi fost în stare.
Dar de ce? De ce ar crede că am făcut-o?
— E îngrozitor, spun și vocea îmi tremură în timp ce o lacrimă mi se rostogolește pe obraz. Nu… Nu pot să cred.
— E un lucru îngrozitor, admite Santoro. Înțelegeți așadar de ce vrem să
fie adusă în fața justiției persoana care se face răspunzătoare de ceea ce i s-a întâmplat lui Dawn.
Îmi șterg ochii cu dosul palmei.
— Da. Da, bineînțeles.
— Atunci, vă deranjează dacă arunc o privire prin casa dumneavoastră?
Îl privesc uimită.
— Prin casa mea? De ce ați…
— Cum ziceam. Vrem doar ca persoana responsabilă pentru ce a pățit Dawn să fie adusă în fața justiției.
— Eu…
Am senzația că gura mi-e prea uscată ca să pot rosti vreun cuvânt.
Trebuie să îmi dreg glasul.
— Eu am un alibi pentru noaptea aceea. V-am spus-o deja.
— Exact, zice inspectorul și dă din cap. Exact, iubitul. Am uitat.
— Exact, spun și eu, crispată.
— Doar dacă…
— Doar dacă ce? Am un alibi.
Ridică din umeri.
— Ei, doar dacă nu cumva ați omorât-o împreună, voi doi.
Nici măcar nu am cuvinte cu care să-i răspund la asta. Doar că, dintr-un ungher al minții, ceva mă face atentă. Ar trebui să îmi iau un avocat.
Trebuie să-mi iau un avocat înainte ca toată treaba asta să scape de sub control. Am nevoie de un avocat înainte să se întâmple ceva ireparabil.
Așa nu ar arăta însă că sunt vinovată? De ce aș arunca o grămadă de bani pe un avocat? Nu am făcut nimic, pentru numele lui Dumnezeu!
