— În fine, mormăie el. Ideea e că nu pot să vând rahatul ăsta. Și nu pot să fac față celor care vin să se plângă de efectele secundare.
— Nu există efecte secundare. Cercetările au arătat că produsul Collahealth e perfect sigur.
— Nu asta e ideea. Vreau să îmi restituiți banii. Mai am trei baxuri pe care nici nu le-am deschis încă.
— Îmi pare rău, domnule Fulton. Vixed nu permite restituirile.
La celălalt capăt se lasă o tăcere lungă.
— Ce dracu’ spui acolo, Natalie? Mi-ai zis că pot să primesc banii înapoi dacă produsul nu se vinde.
— Probabil că ați înțeles greșit, îi spun, pe tonul cel mai spășit.
Produsele Vixed au un termen de valabilitate limitat și nu putem permite rambursarea.
— Vorbești serios? Rahatul ăsta e scump. Vrei să spui că m-am pricopsit cu trei baxuri din rahatul vostru, pe care nu pot să le vând?
Fulton ridică vocea tot mai mult. Îmi imaginez cum i se umflă venele pe gâtul lui gros și cum ochii îi ies din orbite.
— Îmi pare foarte rău, îi spun.
Frate, e prea devreme pentru asta.
— Asta este politica firmei. Nu eu fac regulile. Le fac alții. Dacă ar fi după mine, v-aș returna banii.
— Dar tu mi-ai spus că pot să obțin rambursarea. A fost singurul motiv pentru care le-am cumpărat!
— Nu… nu știu ce să vă spun.
Se aude cum gâfâie Fulton la capătul celălalt al firului. Acum îmi imaginez că scoate fum pe urechile lui păroase.
— Vreau să vorbesc cu managerul tău.
— Sigur, îi spun. Așteptați doar un moment.
Apăs pe butonul de hold și pun jos telefonul. Mă uit la unghii – cea a arătătorului de la mâna stângă are marginea ciobită. Scotocesc în poșetă
până găsesc pila de unghii. Îmi aranjez marginea zdrențuită, apoi suflu praful de pe unghie. Întotdeauna mă simt bine când îmi aranjez unghiile.
Apăs butonul de hold cu unghia proaspăt pilită și ridic telefonul.
— Domnule Fulton?
— Da?
— Îmi pare foarte rău, spun și oftez. Am luat legătura cu managerul nostru și e prins într-o altă convorbire, dar mi-a spus să vă informez că nu putem face nicio excepție de la politica noastră. Mă tem că nu vă putem returna banii.
Liniște din nou la celălalt capăt.
— M-ai mințit.
— Pardon?
— M-ai mințit, izbucnește domnul Fulton. Mi-ai spus că pot să obțin o rambursare pentru marfa voastră de rahat și ăsta e singurul motiv pentru care am cumpărat-o. Și pentru că ți-ai lipit țâțele de fața mea.
— Domnule Fulton…
— Ești o mincinoasă afurisită, șuieră. Și sper ca firma voastră de rahat să dea faliment.
După aceste cuvinte, de la capătul celălalt se aude un declic sonor. Dave Fulton mi-a închis telefonul în nas.
Mă uit la aparatul mut din mâna mea, puțin marcată de toată
convorbirea. Serios, însă, firma noastră e o afacere. Și nu ajungi să fii numărul unu ca agent de vânzări în companie oferind rambursări.
În mod normal, aș fi ridicat doar din umeri și nu mi-ar mai fi păsat.
Celor mai mulți le plac produsele noastre, dar întotdeauna vor exista și persoane care să nu le agreeze. Și doar n-o să-mi bat capul cu un magazinaș
oarecare ascuns pe undeva prin Cambridge. O să dea faliment înaintea noastră.
Astăzi, însă, vorbele tipului m-au întors pe dos.
E ș ti o mincinoasă afurisită.
Nu e adevărat. Eu i-am spus care e politica noastră în privința rambursărilor. Nu e vina mea că omul a fost așa de distras de sânii mei, încât nu m-a ascultat cu atenție. Nu sunt o mincinoasă afurisită. Fac ceea ce trebuie să fac pentru a ne vinde produsul. Îmi fac treaba.
Nu e vina mea.
