Nu pot să nu mă gândesc la țestoasa pe care am tot găsit-o la mine pe birou în ultimele trei zile. Sau la cea vie, care mișuna prin terariul din casa lui Dawn. Sau la biblioteca ale cărei rafturi erau ticsite cu țestoase. Kim habar nu are cât de înfricoșătoare pot să fie țestoasele.
— Nu o hărțuiam, insist. N-aș face niciodată așa ceva.
— N-ai spus tu chestia aia – că și-a pierdut virginitatea cu o țestoasă?
— Aoleu, aia a fost o glumă, îi răspund, crispată. N-a fost mare chestie.
Toată lumea făcea glume de-astea despre ea. Dacă eu am hărțuit-o, așa ați făcut și voi, ceilalți.
— Cum zici tu, Nat.
— Ascultă-mă, Kim, spun, printre dinți. Trebuie să încetezi să-i mai spui inspectorului minciuni despre mine, OK? Pentru că dă foarte prost pentru mine.
— I-am spus doar ce s-a întâmplat pe bune.
— Ah, asta ai făcut? exclam și salt din sprâncene. Atunci, poate că ar trebui să-i spun și eu proaspătului tău soț despre ce s-a întâmplat pe bune în seara petrecerii burlăcițelor. Despre tipul ăla de la bar cu care…
— Natalie!
Cu viteza luminii, Kim se întinde peste masă și mă prinde de mână.
— Mi-ai promis că nu o să spui nimănui…
— Și nici n-am să o fac.
Îmi cobor privirea la nivelul ochilor ei și continui.
— Dar trebuie să încetezi să mă mai pui într-o lumină proastă. Bine?
Acum e vorba de o afurisită de anchetă pentru crimă. Nu e de glumă.
O clipă Kim are aerul că e gata să izbucnească în lacrimi.
— OK, îmi pare rău. N-am crezut că e mare chestie. Și ce dacă te-ai luat puțin de Dawn? Toți am făcut-o.
— Da. Toți am făcut-o.
Îi mai arunc lui Kim o privire lungă. Sunt încrezătoare că o să-și țină
gura – nu vrea ca soțul ei să știe ce a făcut în noaptea aceea. Norocul meu că în seara petrecerii burlăcițelor am avut inspirația de a face multe poze.
Din nefericire, am probleme mai mari decât Kim.
CAPITOLUL 26
Iau din nou prânzul la mine la birou. De obicei sunt o persoană foarte sociabilă, dar toată lumea vorbește numai despre uciderea lui Dawn și începe să-mi facă rău, fizic. În plus, nu îmi place deloc ideea că mai multă
lume din firmă este de părere că o hărțuiam pe Dawn. Încă nu înțeleg cum ar fi putut cineva să spună asta. Dimpotrivă, am fost poate singura care a încercat să fie drăguță cu ea!
Mușc din sandviciul meu cu carne de curcan și chiar atunci pe telefon îmi apare un mesaj. E de la Caleb.
Putem să vorbim?
Niciodată o discuție pozitivă nu a început cu aceste trei cuvinte. Dacă
avea să-mi spună ceva de bine ar fi spus-o direct. Nu ar fi început prin a mă
întreba dacă putem să vorbim. Ăsta e un preambul de despărțire.
Îmi ridic telefonul de pe birou și mă uit la ecran. Nu vreau să mă despart de Caleb. În ciuda micii mele scăpări de rațiune din noaptea trecută, continui să cred că e iubitul perfect. Dacă e să fie cum vreau eu, aș duce lucrurile mai departe. Înainte de săptămâna asta, aș fi zis că mă adoră. Că e îndrăgostit nebunește de mine.
Și dacă știe despre Seth? Dacă a venit la mine acasă aseară și i-a văzut mașina parcată în față? Asta i-ar fi dat motive din plin să înceapă o discuție de despărțire.
Mă bucur că nu a auzit comentariul inspectorului, cum că noi doi am fi putut să o ucidem pe Dawn. E mai mult decât absurd. E evident că nu am omorât-o împreună. Nici măcar nu am fost pe bune împreună în noaptea aceea. Bineînțeles însă că nu îi pot spune asta polițistului.
Nu mai suport. Trebuie să vorbesc cu Caleb.
Fac click pe numărul lui de telefon din lista cu apeluri recente. Simt o mică ușurare când îmi răspunde la telefon și nu pare chiar furios.
— Bună, Nat.
— Bună.
— Am aflat de Dawn, zice, calm. Ești… ești OK?
Ochii mi se umplu de lacrimi.
— Nu prea. Mă… mă gândesc fără oprire la asta. Ce i s-a întâmplat…
