Mă gândesc să anunț la serviciu că sunt bolnavă, dar până la urmă decid că e mai bine să mă duc. La urma urmelor, lumea de la birou s-ar putea să
aibă mai multe informații decât mine. Și adevărul e că vreau niște răspunsuri.
Cum a putut inspectorul să creadă că am hărțuit-o pe Dawn? Cum ar putea cineva să creadă asta? Nu sunt un astfel de om. Am fost drăgu ț ă cu ea. Am încercat chiar să îi fiu prietenă, dacă are vreo importanță.
E totuși evident că am făcut probabil ceva care i-a convins pe ceilalți că
o hărțuiesc. Mai mul ț i oameni i-au spus asta. Chiar Dawn a scris despre asta în mai multe e-mailuri către o prietenă. Ceea ce mă face suspectă de crima căreia i-a căzut victimă.
Nu îmi vine să cred că așa gândea despre mine. Și chiar aș vrea să știu cine a mai spus asta despre mine. Și cine era prietena asta? Sunt șocată să
aflu că Dawn avea o prietenă de care s-a simțit suficient de apropiată, încât să îi spună cele mai intime secrete ale ei.
Se pare, totuși, că nu eu am fost cea mai gravă dintre problemele ei. Mai există cineva care o ura. Altcineva a urât-o într-atât, încât să o omoare în bătaie, lovind-o cu un obiect.
Cum ar fi să fie tocmai presupusa ei prietenă? Cea căreia îi trimitea e-mailuri despre mine. Dumnezeu e martor că Dawn avea tendința să calce lumea pe nervi. Poate că prietena ei nu a mai suportat și a hotărât să…
Doamne, mă gândesc fără încetare la ce i s-a întâmplat.
Când ajung la birou, mă duc direct la mine în boxă. Trebuie să nu mă
mai gândesc la asta și să mă afund în muncă. Ce s-a întâmplat cu Dawn e groaznic, dar nu e din vina mea. Am și un alibi, mulțumită iubitului meu minunat, căruia o să-i fiu absolut fidelă de aici încolo. Inspectorul Santoro poate așadar să creadă ce vrea – sunt intangibilă.
Numai că, imediat ce intru în boxă, încremenesc.
Acum două zile, când am venit la muncă, pe biroul meu era o figurină de țestoasă. Ieri am aruncat-o la gunoi. Îmi amintesc perfect că am făcut-o. Am vrut să nu o mai văd niciodată.
Acum, însă, a ajuns din nou pe birou, habar nu am cum.
Sunt la fel de îngrozită ca oricine de țestoasa aceea de circa zece centimetri. Am aruncat nenorocirea aia în coșul de gunoi și acum, nu știu cum și în pofida oricărei logici, e la loc. Nu mă pot abține, mă uit încontinuu la ea, cu ochii ei negri, sticloși și carapacea verde și lucioasă.
Ce. Mama. Dracului.
Bun, trebuie să mă calmez. Poate că personalul de curățenie a făcut-o.
Poate au văzut țestoasa la mine în coș când l-au golit și au presupus că îmi căzuse acolo din greșeală. Și au zis că o recuperează pentru mine.
E posibil.
Oricum, o să scap de țestoasă odată pentru totdeauna. De data asta nu o să mai intervină niciun om de serviciu.
Înșfac bibeloul de pe birou. Îl țin strâns în mâna stângă și labele mici mi se înfig în palmă. Mă duc la bucătărie și o arunc direct în coșul de gunoi comun. Și când spun că o „arunc” înseamnă că o azvârl acolo cu toată forța, așa că se aude o bușitură zdravănă când se izbește de fundul coșului. Până
la prânz țestoasa o să fie îngropată în gunoaie.
Nu am să o mai văd niciodată.
Ajung înapoi, aproape de alveola mea, când începe să sune telefonul de pe birou. De obicei, mai întâi mă uit cine sună. Dar acum nu sunt în toate ale mele, așa că ridic receptorul fără să mă gândesc.
— Vorbesc cu Natalie Farrell? se aude o voce bubuindu-mi în ureche.
— Da.
Nu pot să sufăr să vorbesc la telefon fără să știu de la bun început cu cine stau de vorbă. Numărul apelantului îmi apare însă blocat. Inima mi se face cât un purice – nu iar.
— Cine e?
— Sunt Dave Fulton. De la Vitamin Hut.
— Ah, da.
Răsuflu ușurată. Cam cu o lună în urmă îi vândusem lui Fulton ceva produse. Fusese puțin reticent să le expună în magazinul lui mic, dar după
ce am luat împreună un prânz prelungit și plăcut, am reușit să îi schimb părerea și a cumpărat cinci baxuri.
— Cu ce pot să vă ajut, domnule Fulton?
— Uite care e treaba, Natalie.
Are o voce aspră. La fel ca a inspectorului Santoro, cu un pronunțat accent bostonian.
— Nimeni nu cumpără Collahealth. Nu îl vrea nimeni. Și puținele vânzări pe care le-am făcut mi-au fost returnate. Lumea spune că nu are niciun fel de rezultate. Cu excepția unei femei care a zis că a avut niște efecte secundare aiurea, de genul că a început să aibă furnicături la picioare.
— Da, dar e nevoie de două sau trei luni ca să se observe efectul, îi explic. Ați spus asta oamenilor?
— Tu ai zis două, trei săptămâni.
— Nu, două până la trei luni. Atât durează până ajunge să crească nivelul de colagen.
