CAPITOLUL 25
După ce trag de câteva ori aer adânc în piept, mă duc la bucătărie să-mi iau o cafea. Kim e și ea acolo, ține căuș în mână o ceașcă, în timp ce cu cealaltă dă scroll pe ecranul telefonului. De obicei își petrece prima oră din ziua de muncă în bucătărie. Și mai vine aici de vreo alte trei sau patru ori, în timpul zilei. Aș zice că, într-o săptămână, Kim nu muncește pe bune mai mult de o oră, două.
Am încercat să îi dau câteva ponturi despre cum să-și crească vânzările, dar nu e prea interesată. Sincer, uneori am impresia că încearcă să se lase concediată. Ar avea o scuză perfectă să rămână acasă și să-și lase soțul bogat să o răsfețe.
— Bună, Nat!
Bate din gene spre mine. Observ că pielea de pe frunte începe să i se jupoaie puțin, arsă de soare în luna de miere.
— Ai auzit că au găsit-o pe Dawn? zice. Sau ce-a mai rămas din ea, de fapt.
Vorbele ei îmi provoacă o grimasă. Nu e chiar o glumă, dar mi se pare complet nepotrivită.
— Am aflat.
Kim clipește.
— Cine putea să-i facă așa ceva? Adică, noi toți am vrut oarecum să o
strângem de gât, dar cine să-i facă asta pe bune? E groaznic.
— Mda, spun și mă strecor pe scaunul de lângă ea.
— Auzi, Kim, tu ai vorbit cu inspectorul ăla ieri?
— Ah, da, răspunde și soarbe din cafea. Destul de sexy, tipul, nu?
— Nu chiar.
Strâmb din nas. Dacă l-am considerat vreodată sexy pe Santoro, acum clar nu mai e cazul.
— Omul pare că știe ce face.
Kim deschide încă o capsulă cu lapte și și-o toarnă în cafea. Îi place cafeaua cu mult lapte.
— Fac pariu că o să prindă făptașul. O să aibă grijă să-l bage în închisoare pe viață.
Nu știu de ce, dar vorbele ei mă neliniștesc tare.
— Da.
— Doamne, tu cine crezi că ar fi putut să o facă?
Azi de dimineață tocmai citeam despre ce se întâmplă, în general, când o tânără este ucisă așa cum a fost Dawn. Adeseori, în astfel de cazuri, vinovat este soțul sau iubitul. Dar Dawn nu avea pe nimeni special în viața ei. Asta dacă nu a omorât-o țestoasa.
— Poate că a fost vorba de un spărgător.
Nu mi se pare logic. În afară de obiectul de pe raftul din bibliotecă, orice o fi fost acela, se pare că nimic altceva nu lipsea din casa lui Dawn. Și dacă
a surprins un hoț și acesta a ucis-o, de ce să-i fi ascuns trupul? Nu are sens.
Nimic din toate astea nu are sens.
— Deci, reiau eu, dregându-mi glasul. Despre ce ai vorbit ieri cu Santoro?
Kim ridică din umeri și coboară privirea la telefon.
— Nu știu. Avea o grămadă de întrebări despre ea.
— I-ai spus inspectorului că o hărțuiam?
Întotdeauna am știut când mințea Kim, pentru că se înroșea la față. Din păcate, îmi era mai greu acum, din cauza bronzului ei nou.
— Nu știu. De ce?
Aș vrea să o scutur.
— Kim, tu i-ai spus că o hăr ț uiam pe Dawn?
Într-un final oftează și zice:
— Păi, cam asta ai făcut.
— Ba, nu!
Îmi aruncă o privire mustrătoare.
— Nu că te-aș condamna. Dawn era foarte ciudată. Era obsedată de țestoasele alea. Ce obsesie mai e și asta, pentru țestoase? Țestoasele sunt așa de plicticoase. Știi ce ar fi mai bine decât țestoasele? Orice.
