De la: Dawn Schiff
Subiect: Re: Salutări
Dragă Mia,
Astăzi de dimineață am găsit-o pe Natalie în bucătărie. Kim e plecată în luna de miere, așa că
stătea cu tipul ăsta nou, Caleb, și avea în față un top de pliante de promovare. De câteva luni, Natalie se ocupă să organizeze un maraton 5K, în scopuri caritabile. Mi se pare că o face în fiecare an.
Am rămas o clipă în pragul bucătăriei, privindu-i. Caleb a fost angajat acum vreo două luni, să ajute cu website-ul firmei; Seth speră ca acesta să devină o sursă mai importantă de vânzări. Caleb e angajat cu program parțial, nu vine decât două zile pe săptămână, dar am observat că atunci când e aici, stă mult timp cu Natalie. Din locul în care eram, în prag, am văzut cum se uită la ea. La fel cum o privește și Seth.
Pe urmă Natalie s-a întins și i-a atins mâna. Mă întreb dacă îl place. Caleb e atrăgător – înalt, subțire, cu dantură frumoasă – deși n-aș merge până la a spune că e chipeș. Când i-a zâmbit lui Natalie, însă, expresia i s-a schimbat total și a devenit genul care întoarce capetele.
Au ridicat amândoi privirile și atunci mi-am dat seama că el nu știe cine sunt. Într-un final, Natalie i-a spus că sunt Dawn, „cea cu vreo cinci miliarde de țestoase pe birou”. După ce a spus așa, Caleb a părut să își dea seama cine sunt și mi-a zis bună, amabil, dar lipsit de interes.
Înainte să plece Caleb, Natalie l-a pisat să-i spună dacă o să alerge la maraton. El a zâmbit și i-a spus că va participa, bineînțeles. Era evident că o place, dar nu e nimic surprinzător în asta, pentru că toată lumea o place pe Natalie. Pentru ea totul e așa de ușor – nu trebuie decât să îi zâmbească unui bărbat sexy și nu mai e nevoie de nimic altceva. Caleb e îndrăgostit până peste urechi.
Imediat ce el a plecat din bucătărie, lui Natalie i s-a șters complet de pe buze zâmbetul. Asta însemna că nu s-a bucurat ioc să mă vadă. Măcar atât am priceput și eu.
Am luat-o însă ca pe o provocare. M-am gândit la toate prezentările de pe internet pe care le-am citit despre cum să te împrietenești cu lumea și am zis: „Bună, Natalie”, pentru că pe unul dintre site-uri se spunea că, dacă atunci când vorbești cu o persoană, i te adresezi pe numele mic, asta o face să te placă mai mult. Pe urmă am întrebat-o dacă nu vrea să particip și eu la maraton.
A zis că nu e nevoie, că aveau deja suficienți participanți. Asta nu am înțeles. De ce nu ar vrea Natalie ca eu să alerg? Fiecare persoană care participă înseamnă mai mulți bani pentru acțiunea ei caritabilă. Nu că aș fi eu vreo mare alergătoare, dar aș fi putut să mă antrenez o lună. Nu a mai rămas prea mult timp până la maraton.
Site-ul web zice că, dacă îl faci unei persoane un compliment sincer, asta o face să te placă
mai mult. Erau atât de multe complimente pe care i le-aș fi putut face lui Natalie în clipa aceea – nu m-am putut hotărî, de multe ce erau – așa că am zis: „Îmi place colierul tău, Natalie”.
Și-a dus repede mâna la gât. Era un colier foarte frumos. Fin, bătut cu diamante în jurul curburii delicate a gâtului ei. În loc să ia vorbele mele drept un compliment, Natalie s-a răstit la mine: „Ce vrei să spui? Adică nu crezi că îmi pot permite un astfel de colier?”
Nu am înțeles de ce a fost așa de supărată, așa că am liniștit-o, că nu am vrut să spun nimic altceva, doar i-am lăudat colierul. Și cât am vorbit, am încercat să îi repet numele cât am putut de des. Pe urmă i-am spus că va găsi cu siguranță pe cineva care să o ia de soție, pentru că mi s-a părut că nu i-a plăcut când îi spusesem adevărul despre asta.
— Vai, mersi, a zis.
Să spun drept, nu au sunat totuși ca niște mulțumiri sincere.
Site-ul web mai spunea că și un contact fizic poate să fie de folos. Asta a fost ceva ce sperasem să nu fiu nevoită să fac. Îmi vine foarte greu să ating fizic pe cineva. Cu tine niciodată nu a trebuit să fac chestia asta tâmpită. Noi ne-am conectat doar și am devenit prietene. Nu ți-a păsat niciodată dacă ne luam în brațe sau dacă ne atingeam măcar.
Eram însă dispusă să fac tot ce e nevoie, dacă așa o câștigam pe Natalie de partea mea. Așa că am întins mâna și am atins-o pe umăr.
Nu a reacționat totuși așa cum mă așteptasem eu să o facă. Și-a smucit brațul, de parcă
tocmai o atinsesem cu un fier încins. Apoi, brusc, și-a apropiat degetul de fața mea și mi-a șuierat: „Nu cumva să mă mai atingi vreodată. Să nu îndrăznești să mă atingi, fie și cu un deget. Pricepi?”
Era roșie ca racul la față. Nici vorbă de vreun zâmbet. Nu mă pricep eu să citesc expresiile faciale, dar de data asta a fost ușor.
Am bălmăjit o scuză, dar Natalie nu a spus nimic. A trecut în trombă pe lângă mine, m-a împins cu umărul și a ieșit din bucătărie. După ce a plecat, am rămas acolo, pur și simplu, un minut întreg pentru că picioarele îmi tremurau atât de tare, că nu erau în stare să mă scoată de acolo.
Nu știu cu ce am greșit. Mă tot gândesc, dar nu reușesc să îmi dau seama. M-am purtat așa de frumos cu ea. I-am spus pe nume. I-am făcut mai multe complimente. Nimic nu a funcționat.
Nu știu ce să fac, Mia. Te rog să mă ajuți.
Cu sinceritate,
Dawn Schiff
CAPITOLUL 34
ÎN PREZENT
NATALIE
Nu, nu, nu… Nu e posibil să fie poliția la ușa mea.
Mă opresc încremenită, la vreo cinci pași de intrare. Nu știu ce să fac.
Nu pot să deschid ușa unui ofițer de poliție atât timp cât am în coșul de rufe arma unei crime. Dacă o să vrea să cerceteze casa? Aș băga-o definitiv pe mânecă.
Dar nici nu poate să intre pur și simplu, fără să ceară permisiunea. Pot să
refuz oricând. Numai să nu aibă mandat…
Nu. Nu are cum să aibă mandat. Doar nu am făcut nimic!
În timp ce panica urcă în mine, cum stau în fața ușii, total panicată, se aude a treia oară soneria. Situație în care trebuie să răspund. Indiferent cine e la ușă, probabil că mi-a auzit sunetul pașilor. Dacă nu răspund, înrăutățesc lucrurile.
Mâinile îmi tremură așa de rău, că trebuie să încerc de câteva ori, până
reușesc să descui. Deschid larg ușa și îl văd. E inspectorul Santoro. Noul și al dracului de bunul meu prieten.
