Mă uit după el în timp ce se îndreaptă spre mașină, se urcă și pleacă.
Luminile de poziție dispar încet în depărtare și atunci răsuflu și eu. Am scăpat. Deocamdată. Nu are nicio dovadă împotriva mea.
Cu condiția să scap de țestoasa din coșul de rufe.
CAPITOLUL 35
Nu pot să plec nicăieri deocamdată. Există posibilitatea ca Santoro să îmi supravegheze casa și nu vreau să risc să mă vadă făcând ceva suspect. Și ce urmează să fac o să fie foarte suspect. Nu pot să risc.
Așa că mă silesc să mănânc ceva. Pun la fiert niște spaghete, dar sunt așa de distrasă, că uit de ele. Apa scade complet și spaghetele sunt jumătate fierte, jumătate arse și lipite de oală. Oricum, nu contează. Nu mi-e deloc foame.
După vreo patru ore, mă urc iar în mașină.
Când locuiești în South Shore, un lucru plăcut este că avem o mulțime de plaje. Eu stau la doar zece minute de linia de metrou Quincy și sunt zeci
de plaje din care să alegi. Vara, îmi iau șezlongul și un prosop și încerc să
merg la plajă în fiecare weekend, fără excepție.
Nu am nevoie de GPS ca să ajung la Wollaston Beach. E plaja mea preferată și am fost acolo de zeci de ori, chiar și în vara asta. Îmi place să
simt sub tălpi firele de nisip, îmi place cum apa îmi mângâie gleznele și iubesc felul în care mă potopește soarele în timp ce stau întinsă pe prosopul de plajă. Îmi place mulțimea de magazinașe felurite, înșirate de-a lungul plajei, în care se vând tot felul de mâncăruri delicioase, dar incredibil de nesănătoase, de fructe de mare prăjite, al căror miros se simte de la distanță.
Scoicile prăjite sunt pur și simplu cele mai bune.
Din păcate, în luna noiembrie plaja nu mai e la fel de veselă. Vestea bună
totuși e că va fi pustie.
Tot drumul până acolo am încercat să îmi dau seama cine ar fi putut să
pună arma crimei în coșul de rufe. Îmi storc creierii. Indiferent cine a făcut-o, e limpede că spera ca poliția să o găsească și să-mi pună în cârcă
dispariția lui Dawn.
Mai sunt și toate amprentele alea pe care le-au găsit acasă la ea. Mă
convinsesem singură că am atins probabil mai multe lucruri din bucătăria ei decât crezusem, dar acum nu mai sunt la fel de sigură. Îmi dau seama cu surprindere că, dacă nu eram eu cea care a mers să vadă ce e cu Dawn și să
îi declare dispariția, amprentele ar fi părut cu mult mai suspecte. Se pare că
există cineva care încearcă să facă în așa fel, încât eu să par răspunzătoare de ceea ce i s-a întâmplat colegei mele de serviciu.
Întrebarea e cine ar face așa ceva?
Nu am niciun dușman. Toată lumea mă place. Bine, există câțiva clienți nemulțumiți. Dar nimeni nu se înfurie în așa hal, pentru câteva baxuri cu vitamine, încât să omoare un om și apoi să îmi însceneze mie totul. E
diabolic.
Melinda Hoffman presupun că nu mă iubește prea tare. S-ar putea chiar să pună pe seama mea căsătoria ei eșuată. Dar în afară de acea unică noapte care s-a întâmplat după dispariția lui Dawn, sunt luni bune de când nu m-am mai apropiat de Seth. Mi se pare o nebunie să mă urască atât de mult, încât să îmi însceneze o crimă. E prea de tot.
Cât privește modul în care s-a făcut, e simplu. Când m-am întors de la casa lui Dawn, ușa mea era descuiată. Am chestia asta cu neglijența. Ar fi fost ușor aproape pentru oricine să intre de-a dreptul și să îndese țestoasa
din ceramică în coșul de rufe murdare.
În momentul de față încep să mă întreb serios dacă nu e nevoie să
angajez un avocat, dar nu îmi închipui cum o să îmi permit asta, financiar.
Când mă amenințase soția lui Seth și m-am gândit să o acționez în instanță, tariful pe oră al tuturor avocaților locali m-a făcut să înțeleg că nu e un lucru chiar a ș a de rău dacă te amenință nevasta iubitului tău. Sunt nevinovată, așa că de ce aș avea nevoie de un avocat? Avocații sunt pentru cei vinovați.
Pe timpul verii e imposibil să găsești un loc de parcare lângă plajă –
fiecare dintre locurile de-a lungul plajei e ocupat de familiile dornice să se bucure de o baie reconfortantă și de o zi petrecută pe nisip. Într-o seară rece de noiembrie, parcarea e pustie. E atâta liniște, încât sunt aproape sigură că
mi-aș da seama dacă m-ar fi urmărit o altă mașină. Singura mașină e a mea.
A fost destul de rece și în timpul zilei, însă acum, că soarele a apus, e de-a dreptul frig. Sub patru grade, cu siguranță. Pentru că a fost ceață toată
ziua, când îmi scot pantofii sport și pășesc pe nisip, îl simt ud și neplăcut sub tălpile goale. Nu vreau totuși să îmi rămână nisip pe bascheți, așa că nu am încotro și trebuie să îi țin în mână. Lui Seth nu i-a plăcut niciodată să
iasă cu mine în public, pentru că îi era prea frică să nu fie prins, așa că nici nu putea să fie vorba vreodată să facem o excursie la plajă. Apoi, pe la jumătatea lui septembrie, am început să ies cu Caleb, dar deja nu mai era vreme de plajă – verile sunt scurte în New England. Visez să îl aduc pe plajă la anul. Vreau să mă vadă într-un bikini minuscul. Vreau să ne jucăm în apă și să ne stropim.
Dacă nu scap de ce am în sacoșa de pe umăr, vara viitoare o să port o salopetă portocalie, de pușcărie.
Înainte să plec de acasă, m-am dus pe veranda din spate și am făcut zob figurina. M-am gândit că o să fie greu să scap de un obiect de mărimea unei mingi de baschet, dar așa, dacă valurile o să ducă înapoi la mal bucățile, nimeni nu va ști ce sunt. Am deci vreo douăsprezece cioburi de ceramică
îndesate în sacoșa cu mesajul „Salvați balenele” imprimat pe o parte.
