Să explicăm mai bine.
Versul acesta, după cum am spus, pune în cauză instrumentele: oare e posibil să măsori cu o riglă strâmbă un corp perfect? Iată o chestiune care trebuie pusă în discuție.
Iar răspunsul nu poate fi decât unul singur: nu. O riglă strâmbă nu poate măsura, poate doar privi. Or, rigla nu a fost făcută ca să privească, ci tocmai ca să măsoare. Astfel, ne aflăm încă de la început în fața unei tulburări. Ceva ce provoacă disconfort.
Să examinăm din nou cu atenție versul lui Iosif Brodski; să-l privim ca pe un întreg:
Un peisaj absolut canonic, corectat de Inundație.
Întrebarea care mai trebuie pusă e următoarea: ce este, până la urmă, o inundație? Ce a vrut să spună poetul când a chemat în versul său cuvântul acesta?
(Se știe cu siguranță că poeții cheamă cuvintele în versurile lor la fel cum își cheamă păstorul oile. Uneori chemarea e legată de imaginație, alteori de memorie.)
Iar acum, să observăm fiecare parte. În primul rând, o inundație e o catastrofă. E ceva necontrolat. Neprevăzut.
Vine în cantitate mare și, în plus – iar aici începem să intrăm în miezul acestui argument –, e lichidă. Inundația duce cu gândul la starea lichidă scăpată de sub control.
Dacă privim cu atenție versul acesta, vom observa că este compus din două părți, din substanțe opuse. Prima parte
Un peisaj absolut canonic
e partea versului care se află în stare solidă. Sunt cuvinte care, dacă vrem să dezvoltăm în continuare imaginea aceasta, au o anumită temperatură – relativ scăzută, astfel încât moleculele rămân mai mult sau mai puțin apropiate unele de altele. Evenimentul se petrece, astfel, într-un peisaj – ceva fix. Cu alte cuvinte: un tren traversează peisajul, iar peisajul e traversat de tren. În sensul acesta, vom putea spune că trenul e mai puțin fix decât peisajul.
Avem, prin urmare, prima substanță solidă din această primă parte a versului lui Brodski – peisajul. A doua substanță solidă intervine la apariția cuvântului canonic. Un canon e mai mult decât o substanță solidă. E un lucru solid fixat în sol cu rădăcini solide. Partea aceasta a versului ne instalează, astfel, în lumea nemișcată a marilor întinderi: peisaj, canon; și, în plus, celălalt cuvânt: absolut. Trei greutăți relevante, trei cuvinte care se instalează în spațiu, gata să-l ia în posesie.
Un peisaj absolut canonic
altfel spus, aici nimeni nu clintește: am ajuns la capăt, la nemișcare, la perfecțiune.
Observați că până și un cuvânt (mic), care trece neobservat în comparație cu celelalte (primul cuvânt al versului, un), observați că până și cuvântul acesta este compact și solid. Cantitatea un este, prin excelență, cantitatea absolutului și a canonului. Iar dacă peisajul se dorește absolut canonic, atunci nu poate fi decât unul singur.
Imaginați-vă că versul nu era
un peisaj absolut canonic
ci
două peisaje absolut canonice
sau
opt peisaje absolut canonice.
Prin variația aceasta, prima parte a versului și-ar pierde impresia de definitiv și n-ar mai transmite siguranța versului original. Puterea, atunci când e împărțită, face chiar asta, se împarte, adică: fiecărei părți îi revine o cantitate mai mică. O singură substanță solidă transmite o senzație de soliditate mai mare decât mai multe substanțe solide așezate una lângă alta. De aceea este fundamentală ideea că e vorba de un singur peisaj absolut canonic, aflat în așteptarea vreunui eveniment.
Dar iată că, în depărtare, își face deja simțită prezența ceva tulburător. Iată că se apropie inundația, iată că se apropie lichidele, mari cantități de lichide, amenințând starea solidă care părea eternă. Iată că se apropie, pe scurt, a doua parte a versului lui Brodski.
E vorba, în fond, de o bătălie. Dar de o bătălie stranie, dat fiind că bătăliile au loc, în mod normal, între două armate într-un peisaj. Aici, dimpotrivă, peisajul nu asistă la bătălie, peisajul e una dintre armate. Peisajul absolut canonic e, astfel, partea care va încerca să reziste invaziei inamicului: inundația.
E o bătălie, așa cum am spus, între două stări ale materiei: cea lichidă și cea solidă. Inundația împotriva peisajului absolut canonic.
Bineînțeles, apare aici o întrebare. Dar dacă peisajul absolut canonic nu e o câmpie (sau o vale), de exemplu, ci un lac? Altfel spus, dacă inundația s-ar revărsa asupra apei? Dacă lichidele ar descoperi că atacă, până la urmă, alte lichide?
Considerăm că ipoteza aceasta a fost neglijată de către poetul Iosif Brodski, din moment ce toată logica versului lasă de înțeles că peisajul e compus dintr-un castel sau ceva asemănător. Din respect pentru alegerile autorului, să abandonăm, așadar, ipoteza unei bătălii între un lichid aflat în mișcare (inundația) și un lichid aflat în așteptare (un peisaj reprezentat de un lac, de exemplu).
Totuși, revenind la ipoteza centrală a explicației acestui vers, mai rămâne ceva de clarificat.
Totul indică, așa cum am spus, că este vorba despre o luptă între ordine (peisajul canonic) și dezordine (inundația). Dar presupunerea aceasta poate fi contestată. Altfel spus: așa cum poetul vorbește despre un peisaj absolut canonic, nu ar putea vorbi și de o inundație absolut canonică? Adică: n-ar fi oare posibil să existe o inundație cu măsuri exacte? O inundație cu ritm constant, cu o anumită cantitate de apă pe secundă, care să poată fi calculată printr-o formulă? N-o fi existând, în fond, ne întrebăm, o ordine în fenomenul care își asumă rolul de vehicul al dezordinii (inundația)? Poate oare o inundație să fie cuviincioasă?
De reținut că nu pretindem, prin această ipoteză, să creăm probleme artificiale cu privire la versul acesta de Iosif Brodski. Admirăm munca poeților, iar considerațiile acestea nu trebuie văzute, sub nicio formă, ca punând la îndoială cuvintele pe care poetul le cheamă în versurile sale. Trebuie să facem deosebirea între două ocupații: ocupația celui care concepe și ocupația celui care analizează și încearcă să explice. Iar ocupația aceasta, cea de a clarifica, implică întrebări. În fond, explicația versului acestuia, la fel ca oricare alta, are un obiectiv: acela de a reuși să lămurească bărbații și femeile din lume aflați în fața versului lui Brodski pe care l-am analizat până acum.
Un peisaj absolut canonic, corectat de Inundație.
În lipsa unei medieri care să clarifice, ce ar crede oare despre el bărbații și femeile pe care nu i-a prevenit nimeni?
Dar să ne întoarcem la versul lui Brodski. Și să vorbim, în sfârșit, despre esențial: cuvântul care unește cele două părți ale versului și cele două universuri, cel solid și cel lichid. Cuvântul: corectat.
Caracterul straniu al versului lui Brodski vine, așadar, numai de la cuvântul acesta: corectat. Adevărul este că ordinea, perfecțiunea absolută, se îmbunătățește și mai mult, luați aminte, odată cu sosirea dezordinii, odată cu sosirea stării lichide scăpate de sub control.
Ne aflăm, astfel, în fața unui paradox clar, din moment ce ar fi fost mult mai logic ca Brodski să scrie
Un peisaj absolut canonic, afectat de Inundație
sau chiar:
deosebit de afectat de Inundație.
Iar cea la care asistăm e, până la urmă, o inundație care nu afectează, ci corectează.
