spune, în fond: sunt un prost. Sau poate că spune, la limită: capul meu e mai inteligent decât mine.
Or, dacă spune asta, e și mai straniu. Și acest lucru dezvăluie, așa cum s-a mai spus, o semnificativă lipsă de încredere în propria judecată:
Eu n-am suficientă inteligență în cap ca să reușesc să gândesc ce-am gândit.
Cu această nedumerire se confruntă naratorul acestui vers.
Dacă nu crede că toate treburile pe care le are pe cap sunt pentru el, înseamnă că pune în discuție posibilitatea de avea pe cap treburi care erau pentru altcineva. Analizând în felul acesta, ne-am putea afla în fața unei noi teorii asupra originii gândurilor. Ni se înfățișează teza conform căreia gândurile unui om nu sunt proprietatea acestuia, sau, mai bine spus, pot fi proprietatea acestuia – eventual temporară –, dar nu iau naștere în interiorul organismului său. De parcă gândurile s-ar naște undeva în exterior și de acolo s-ar așeza pe cap. Crearea sau producerea gândurilor nu ar mai fi un act privat, ci colectiv, sau fără subiect producător. Gândurile ar fi produse în exterior (în atmosferă, de exemplu) și transferate apoi către fiecare individ. Aceasta este teza, sau o posibilă teză.
În sensul acesta, ne-am putea imagina niște tabele de distribuire a gândurilor către fiecare individ. Gândurile astea trei merg la Alfred, astea la Tennyson, celelalte merg la Lady Beth etc., etc. Dar aici începem deja să intrăm în altă construcție narativă, eventual excesivă și abuzivă.
Totuși, în fond, versurile acestea ale lui Sorescu spun și repetă:
Există o fabrică de gânduri, iar aceasta nu se află în mine.
Și mai spune:
Există o fabrică a gândurilor mele, iar fabrica aceasta nu sunt eu.
În fond, sintetizând, versurile analizate aici
Am atâtea treburi pe cap,/ Nu poate fi pentru mine
reprezintă una dintre cele mai importante declarații de slăbiciune făcute vreodată.
După ce a înțeles că se trage din maimuță, după ce a înțeles că lumea în care trăiește nu este centrul universului, omului nu îi mai lipsea decât o umilire: să ajungă la concluzia că gândurile lui nu sunt produse de el, ci de o structură exterioară oarecare. Pământul nu este centrul și nici gândurile tale nu sunt ale tale. E o lovitură grea, cu siguranță, să auzi asta, de aici frământarea cu care citim aceste inteligente versuri al lui Sorescu.
Domnul Manganelli, organizatorul conferinței, îi salută pe domnul Borges, pe domnul Breton și pe domnul Swedenborg.
Azi n-a venit multă lume, îi spuse domnul Manganelli domnului Eliot, scuzându-se.
Domnul Eliot zâmbi.
Trecuse de mult ora când era stabilit să înceapă conferința – domnul Eliot urcă, atunci, la pupitrul de unde avea să vorbească.
Grădina e neschimbată, liniștea e neștirbită
În fond, versul acesta afirmă că totul rămâne la fel, ceea ce, trebuie spus, nu este chiar o noutate. Grădina e neschimbată, liniștea e neștirbită, pasărea cântă, omul încheie tranzacții și fiecare, într-un fel sau altul, are în continuare aceleași probleme și soluții.
În fond, versul acesta e o transpunere (în grădină) a celebrei propoziții a profetului Isaia: „Nimic nou sub soare.“
Există, așadar, mai multe feluri de a spune același lucru, iar acest vers al lui Auden reactualizează ceva vechi de când lumea. Acesta nu este, totuși, un motiv pentru a desconsidera informația pe care o conține versul. Dimpotrivă.
Dar să examinăm mai în amănunt amănuntele.
În primul rând, intervine constatarea unui fapt: grădina e neschimbată.
Important – cu toate acestea – e să punem imediat întrebarea: cum se poate schimba o grădină?
Există două tipuri de răspuns: fie grădina se schimbă atât de mult încât încetează să fie grădină și devine, de exemplu, clădirea unei Bănci care a fost construită peste ea, fie grădina nu se schimbă decât puțin și, în loc să aibă douăzeci și trei de flori, rămâne cu douăzeci și două, pentru că una a fost ruptă de trei copii fără cunoștințe de botanică. De la o schimbare bruscă (dispariția unei grădini întregi) până la una subtilă (dispariția unei flori din grădină) e o distanță considerabilă. Clarificarea felului în care grădina a rămas neschimbată ni se pare, așadar, indispensabilă. Grădina despre care vorbește naratorul din versul lui Auden a rămas neschimbată pentru că n-a dispărut? Sau a rămas neschimbată pentru că și-a păstrat cele douăzeci și trei de flori?
Chestiunea aceasta poate părea o pedanterie de comentator, dar nu este. E vorba de ceva de cea mai mare importanță. Problema e că de obicei nu facem eforturi decât pentru a distinge ceea ce există. Altfel spus: nu căutăm să identificăm decât diferențele dintre două existențe, de exemplu, între două pietre care se află una lângă alta.
Cu toate acestea, dacă un lucru nu s-a întâmplat, asta nu înseamnă că s-a întâmplat doar faptul acesta (cel de a nu se fi întâmplat nimic). Există, dimpotrivă, nenumărate posibilități diferite de neîntâmplare a unui lucru.
Să examinăm exemplul acesta: cineva promisese că va veni și n-a venit.
Dacă ne oprim la considerația aceasta, cu siguranță nu vom ajunge la cunoașterea deplină a evenimentului.
A se observa că există mai multe posibilități:
N-a venit pentru că a fost reținut.
N-a venit pentru că s-a dus la cumpărături.
N-a venit pentru că a uitat.
Am putea alcătui în continuare o listă nesfârșită de posibilități. Și fiecare dintre ele s-ar traduce printr-o informație, ceea ce e o formă de a completa un noneveniment (n-a venit).
Tipul acesta de raționament indispensabil e, din nefericire, neglijat din ce în ce mai mult într-un oraș, unde e necesar să se întâmple lucruri, lucruri care să fie văzute și să poată fi atinse.
Dar, dacă ne întoarcem acum la versul lui Auden
Grădina e neschimbată, liniștea e neștirbită
