sau chiar ceva de felul acesta:
Du-te să vezi ziua crescând între pământ și cer acolo, în capătul celălalt al orașului, că e mai frumos.
Încă un punct de vedere asupra acestui vers: el tulbură funcționarea normală a unui oraș.
De remarcat: ce s-ar întâmpla dacă locuitorii unui oraș s-ar hotărî pe nepusă masă să meargă cu toții, fără excepție, să vadă ziua crescând între pământ și cer? S-ar goli fabricile, s-ar goli cabinetele avocaților, măcelăriile, băncile din parcuri – s-ar goli toate. Așa ceva, bineînțeles, n-ar fi admisibil. Într-un astfel de scenariu, nu este greu de ghicit că, la un moment dat, cine s-ar deplasa să vadă ziua crescând între pământ și cer ar fi privit cu neîncredere.
Adevărul este că puțini oameni se deplasează ca să facă ceva inutil. Și să vezi ceva crescând e absolut inutil. Oamenii, după cum se știe, se deplasează cel mult ca să vadă ceva născându-se sau murind.
Alt tip frecvent de migrații efemere ale populației este legat de dorința de a asista la o luptă. Sau la un meci.
Când îi ceri altuia să vină (vino) trebuie, prin urmare, să ai conștiința faptului că persoana aceea nu se va deplasa decât ca să asiste la ceva ce stârnește emoție, nesiguranță sau energie competitivă. Or, creșterea nu prezintă caracter ludic sau competitiv. Nimic nu crește împotriva nimănui, nici măcar aerul și vidul nu par să reziste acestei dorințe de creștere a lucrurilor. Dacă Știința ar descoperi molecule invizibile care, în aer liber, și-ar da silința pentru ca un arbore sau un copil să nu crească, atunci fenomenul creșterii ar atrage cu siguranță mai multă atenție. Dar, așa cum stau lucrurile, nu – nu există niciun inamic.
Încă n-a fost pusă, totuși, cu privire la versurile acestea, o întrebare care ni se pare relevantă: „Care este distanța exactă dintre pământ și cer?“ (dacă gândim în termeni spațiali) sau (dacă ne gândim acum la alt factor) „Cât timp îi ia unei zile să crească între pământ și cer?“.
Pentru că nu trebuie uitată următoarea presupoziție: toți oamenii au treburile lor. Fiecare are problemele lui personale, imposibil de comunicat. Nu există într-un oraș nicio persoană civilizată a cărei zi să fie pustie ca un sertar gol. Așa stând lucrurile, atunci când există o invitație explicită – vino să vezi ziua crescând –, invitația aceasta va trebui să fie însoțită de condițiile în care i se poate da curs. Adică, ar trebui să se spună: vino să vezi, timp de zece minute, ziua crescând între pământ și cer; sau: vino să vezi, timp de trei ore, ziua crescând între pământ și cer; sau, și mai bine, vino să vezi, timp de trei ore, pe Old Broad Street, ziua crescând.
Această explicație mai detaliată a invitației ar evita întrebările lipsite de delicatețe din partea invitatului, de tipul: Dar pentru cât timp vreți să merg să văd ziua crescând?
O invitație bine formulată ar fi, în același timp, un mod de a evita refuzurile pripite. Un cetățean poate refuza invitația crezând că va petrece zece ore văzând ziua cum crește între pământ și cer. Zece minute, da, vă pot acorda din timpul meu; zece ore – nu.
Încă o mică observație, la încheiere. Într-o conferință viitoare voi explica versul care vine imediat după cel analizat acum
(Vino să vezi ziua crescând între pământ și cer)
mireasma câmpurilor verzi preschimbându-se în rouă sub luna înaltă
Chestiunile abordate, referitor la versul acesta, vor fi: chestiunea miresmei; chestiunea verdelui; chestiunea picăturilor de rouă, a lunii și a înălțimii.
Dat fiind timpul limitat pe care îl avem la dispoziție, închei aici această primă explicație a unui vers. Vă mulțumesc tuturor pentru atenție.
Domnul Manganelli, organizatorul conferinței, îi salută pe domnul Borges, pe domnul Breton și pe domnul Swedenborg.
Azi n-a venit multă lume, îi spuse domnul Manganelli domnului Eliot, scuzându-se.
Domnul Eliot zâmbi.
Trecuse de mult ora când era stabilit să înceapă conferința – domnul Eliot urcă, atunci, la pupitrul de unde avea să vorbească.
Domnul Breton și domnul Borges, însoțiți în ziua aceea de domnul Balzac, se așezară la locurile lor. Domnul Swedenborg era așezat de mult, cu privirea fixă, extrem de atent. Încă de pe acum se concentra exclusiv asupra propriilor cercetări geometrice.
Domnul Warhol intră, cercetă sala cu privirea și ieși.
Domnul Manganelli, după ce îl prezentă publicului pe domnul Eliot, se așeză pe un scaun din primul rând al sălii de conferințe.
Vă destitui, aliații mei, înverșunații mei, indiciile mele
Când ai aliați care sunt indicii, cum să-i găsești? Aceasta e, de fapt, o problemă: prietenii trebuie să fie înalți; nu ca niște turnuri sau niște girafe, dar cel puțin să li se zărească creștetul în mijlocul mulțimii. Altfel, la ce folosesc aliații dacă nu îi localizăm?
Problema este următoarea: cu indiciul unei arme, după cum se știe, nu poți trage.
Dimensiunea indiciilor e, așadar, prima chestiune de abordat pornind de la versul acesta al lui René Char. Nu-i ușor să fii indiciu, trebuie spus. Pentru că, dacă indiciul e ceva peste măsură de mic, atunci e totuna cu nimicul, iar dacă indiciul e peste măsură de evident, atunci e un lucru și nu doar promisiunea unui lucru. Or, un indiciu e promisiunea șoptită a ceea ce are să vină. Sau a ceea ce tocmai a plecat. Nimeni nu șoptește urlând, iar șoapta nu e totuna cu muțenia.
Nici versul acesta nu e clar. Dar, înainte de a explica de unde îi vine neclaritatea, să clarificăm puțin acest concept.
Există, de fapt, o proporție ideală între cantitatea de claritate și cantitatea de obscuritate pe care versul va trebui s-o respecte pentru a păstra legătura cu oamenii. Dacă nu este atinsă această proporție, versul se desprinde de oameni (la fel cum se desprinde barca de chei atunci când marinarul taie sfoara care o leagă de țărm). Dacă un vers nu se leagă de cel puțin un om, va rămâne numai în mâinile celui care l-a scris, ceea ce s-ar putea să nu fie suficient.
Bineînțeles că poezia nu înseamnă să vorbești cu bunica cea bătrână despre frigul care se lasă noaptea. Așa cum am spus, există o claritate cerută versului, dar se cere în același timp și o anumită obscuritate.
Cu toate acestea, atunci când, în versul aflat în discuție, René Char spune că își destituie aliații, înverșunații și indiciile, dă la iveală o tensiune pe care e important să o clarificăm. În primul rând, sunt aliați, înverșunați și indicii numele a trei totalități, trei grupuri de lucruri; sau sunt trei calități ale aceluiași grup cunoscut autorului, grup care ar fi aliat, înverșunat și indiciu, tot la fel de bine cum ar putea fi, prin absurd, galben, dacă toți membrii lui s-ar îmbrăca în galben?
A doua ipoteză ridică o problemă: cum poate să fie același lucru și înverșunat, și indiciu? Problema e că, în principiu, indiciul trebuie să fie subtil, în timp ce înverșunarea e brutală, puternică și lasă semne evidente. Nu trebuie, de altfel, să confundăm semnul cu indiciul. Semnul face cât mii de indicii suprapuse sau, altfel spus, un semn e un indiciu care s-a îngroșat, la fel cum indiciul poate fi văzut ca finalul procesului de atenuare a unui semn.
Bineînțeles că tot ce se spune pe lume e spus dintr-un anumit loc și dintr-un anumit moment. Importante sunt proporțiile. Ceea ce, văzut de la înălțimea celor o sută optzeci de centimetri ai mei, e un semn, poate fi un indiciu când e văzut dintr-un elicopter. Sau chiar nimic, dacă e văzut din cer. Un scaun stricat e un scaun stricat pentru un om care nu a băut, e un oraș pentru un vierme, e o casă pentru o furnică, e o pată diformă pentru o pasăre care zboară la o înălțime de cinci sute de metri. Un scaun stricat poate fi toate lucrurile acestea. Cu alte cuvinte, ca să ne întoarcem la versul analizat, un lucru poate fi, simultan, înverșunat și indiciu, cu condiția să existe o schimbare de proporții. De aproape spun: înverșunare; apoi mă îndepărtez, privesc din nou și spun: indiciu.
Problema pe care o ridică versurile acestea ține, așadar, de viteză. De fapt, schimbarea proporțiilor și a punctului de vedere se face în versul acesta de la un cuvânt la altul: înverșunații mei, indiciile mele.
De aici dificultatea cu care înțelegem, uneori, poezia. În viața de zi cu zi urcăm etajele unei clădiri unul câte unul. În versul acesta, dimpotrivă, trecem într-o singură clipă de la parter la ultimul etaj al unei clădiri înalte.
Dar încă n-am explicat premisa acestui vers: cuvintele Vă destitui.
Evident, există cineva care îi destituie pe aliați, pe înverșunați și pe indicii, sau care (a doua ipoteză) destituie un singur grup cu aceste trei calități (de exemplu, un grup de câini, pe care stăpânul îi numește aliați, înverșunați și indicii – și în contextul acesta, chiar în exemplul de față, numai cuvântul indicii ar rămâne oarecum straniu). De remarcat că există cineva care îi destituie pe alții tocmai pentru că există un șef și subordonați (plural). Prin urmare, putem deduce cu ușurință că aliații, înverșunații și indiciile nu se află la același nivel ierarhic cu vorbitorul. Sunt un fel de angajați ale căror contururi încă nu sunt foarte clare. Dar, dacă pot fi destituiți la un moment dat, înseamnă că pot fi chemați altă dată. Sunt, prin urmare, disponibili – la fel ca toate lucrurile firave.
Ei bine, aici se ivește încă o problemă. Aliații și indiciile pot fi considerate firave foarte simplu, dar înverșunații? Cum să-i considerăm firavi pe înverșunați?
