Din orice parte am privi problema, un lucru înverșunat e un lucru puternic care strivește orice lucru firav. Dacă un lucru e firav și vrea să fie înverșunat, va fi călcat în picioare, nu o dată, ci de două ori.
Există, totuși, o a treia ipoteză: aliații, înverșunații și indiciile pot să nu fie exteriori celui care îi destituie (un grup sau trei grupuri de lucruri). Pot, dimpotrivă, să facă parte din acel cineva care destituie: Vă destitui. Adică, e posibil ca discursul versului să fi fost ținut în fața oglinzii sau gândit ca atare. E posibil, chiar, să fie o frază prin care individul își manifestă ușurarea de a se fi eliberat de unele excese existente în corpul său:
Vă destitui, aliații mei, înverșunații mei, indiciile mele.
De parcă poetul ar spune: acum merg înainte, fără niciunul dintre voi.
Ar fi vorba aici, așadar, de o simplă chestiune de dedublare a personalității.
Dar ce e un trup fără aliații săi organici sau exteriori, fără aliații săi înverșunați, fără indiciile care constituie promisiunile sale cele mai ferme și mai distincte?
Avem nevoie de înverșunați în trup, iată adevărul. O forță excesivă pe care o ținem în odaia cea mai din spate, dar despre care știm că există. Și pe care, la nevoie, o chemăm.
Pe de altă parte, cei care destituie indiciile care îi înconjoară riscă să devină subordonați propriului lor prezent, actualității lor.
Dragi ascultători, ne-am putea încumeta acum să propunem versul corect, versul care, independent de orice interpretare, ne-ar liniști în ceea ce privește inamicii exteriori și frământările intime. Versul corect, îmbunătățit, ar fi așadar:
Nu vă destitui, aliații mei, înverșunații mei, indiciile mele.
Observați, așadar, importanța unui mic nu.
Domnul Manganelli, organizatorul conferinței, îi salută pe domnul Borges, pe domnul Breton și pe domnul Swedenborg.
Azi n-a venit multă lume, îi spuse domnul Manganelli domnului Eliot, scuzându-se.
Domnul Eliot zâmbi.
Trecuse de mult ora când era stabilit să înceapă conferința – domnul Eliot urcă, atunci, la pupitrul de unde avea să vorbească.
Domnul Breton și domnul Borges, însoțiți în ziua aceea de domnul Balzac, se așezară la locurile lor. Domnul Swedenborg era așezat de mult, cu privirea fixă, extrem de atent. Încă de pe acum se concentra exclusiv asupra propriilor cercetări geometrice.
Domnul Manganelli, după ce îl prezentă publicului pe domnul Eliot, se așeză pe un scaun din primul rând al sălii de conferințe.
Nu sunt nimeni; n-am nimic de-a face cu exploziile
Nu e vorba aici de o chestiune plăcută. Versul acesta aduce, cu siguranță, vești rele.
Ei bine, să stabilim ipoteza următoare: versul acesta e un ziar – are înăuntru nu una, ci mai multe știri rele.
Un vers nu e totuna cu o știre. Am mai vorbit despre asta cândva. Când în vers se face referire la explozii, acestea nu au nume și dată. Or, o știre, după cum știm, are titlu și este situată într-un spațiu și într-o zi anume. Un vers ca acesta, dimpotrivă, este lipsit de memorie – nu-și amintește nici când, nici unde. Poate fi supus unui interogatoriu: nu va vorbi. Nu pentru că ar opune rezistență, ci din incapacitatea naturală de a face acest lucru.
De aici vine una dintre eventualele probleme ale acestui vers. Să analizăm.
În primul rând, dacă vorbitorul afirmă că nu are nimic de-a face cu exploziile, înseamnă că a avut loc mai mult de o explozie. Pluralul arată clar: nu a fost una singură, au fost mai multe. Și dacă au avut loc și cel care vorbește jură că nu are nimic de-a face cu ele, se ivește o îndoială. Cine a avut legătură cu exploziile respective? Problema e următoarea: cine spune eu am fost spune, în același timp, n-ați fost voi. Tot așa, cel care spune n-am fost eu spune poate că ați fost voi. Or, situația aceasta e, în primul rând, neplăcută. Eu aș putea afirma aici, în situația aceasta, că nu am avut nici eu nimic de-a face cu exploziile, dar la ce bun? Fiecare dintre ascultători ar putea repeta, la rândul său: nici eu nu am avut nimic de-a face cu exploziile; am fi cuprinși de o agitație inutilă.
Adevărul este că toți avem de-a face cu exploziile. De fapt, ca să folosim o expresie bine cunoscută, la fel ca Dumnezeu, și Răul se găsește pretutindeni. Și nimeni nu trebuie să adopte o poziție exterioară. Răul se găsește peste tot și în toți, fără îndoială.
Dar să ne întoarcem la versul analizat, privit ca un ansamblu de știri nedatate și nelocalizate. Utilizând această structură, vom putea spune că versul în cauză
Nu sunt nimeni; n-am nimic de-a face cu exploziile
conține două știri esențiale. Prima e că există cineva care ia cuvântul ca să spună: eu nu sunt nimeni. Evident, avem de-a face încă de pe acum cu o știre nebunească. E imposibil să spui că nu ești nimeni și să continui să nu fii nimeni. Cine nu e nimeni trebuie să tacă din gură. Cine nu e nimeni nu trebuie să vorbească, nu trebuie să asculte, nu trebuie să acționeze și nu trebuie nici măcar, atenție, să poată fi împins.
Cineva care afirmă că nu e nimeni, pentru ca imediat după aceea să spună că nu are nicio legătură cu exploziile, îi face până și pe cei mai naivi să se îndoiască. Avem de-a face cu cineva care nu vrea să fie acuzat. Care încearcă să evite orice responsabilitate.
Pentru că problema ridicată e următoarea: oare nu ești cineva decât dacă ai legătură cu exploziile?
Și ce i-ar mai rămâne atunci (din existență) unui tâmplar pașnic sau unui profesor de matematică pașnic?
Putem contesta imediat dorința aceasta de grandoare afirmând că, dacă n-ar exista decât lucruri mari, lucrurile respective nu ar mai fi nici mari, nici mici: nu ar mai avea dimensiune; nu ar mai exista conceptul de mărime.
Astfel, în versul acesta al Sylviei Plath am putea, cred, să introducem câteva modificări pentru a-l face mai rezonabil, mai cumpătat.
În loc de
Nu sunt nimeni; n-am nimic de-a face cu exploziile
s-ar putea foarte bine scrie
Nu sunt nimeni; n-am nimic de-a face cu măturatul podelei.
Exemplul acesta ar scoate versul din categoria Dorință de Grandoare. Dimpotrivă, am avea aici acceptarea faptului că existența trece prin executarea sarcinilor mărunte, a tabieturilor, a gesturilor neînsemnate care se repetă de mii de ori, cu obiectivul de a controla hazardul și dezordinea. Pentru că existența nu înseamnă să ai de-a face, zi de zi, cu exploziile. Să exiști înseamnă să ai de-a face cu sarcini infime, cu actul de a încălța pantofii dimineața și a-i descălța seara. Exist pentru că îmi închei nasturii de la cămașă, nu pentru că mă situez în apropierea exploziilor.
Iar acest punct de vedere ar schimba cu totul psihologia acestui vers. În loc să dovedești că exiști pentru că gândești sau pentru că ai legătură cu exploziile și, invers, în loc să dovedești că nu exiști (că nu ești nimeni) pentru că nu gândești (pentru că ești imbecil) și pentru că nu ai nicio legătură cu dinamita, ambele lucruri pot fi demonstrate prin scoaterea la iveală a detaliului, prin expunerea indiciului, în sfârșit: prin expunerea atotputerniciei neînsemnatului.
