Pe unul dintre pereții exteriori ai sălii de conferințe era scrijelită propoziția:
„Domnul profesor Rojas (a cărui istorie a literaturii argentiniene este mai vastă decât literatura argentiniană).“
Îl priviră cu toții pe domnul Borges, cel care se ocupa cu scrijelitul în cartier. Domnul Borges zâmbi. Dădu din cap și murmură, nu foarte convingător, „N-am fost eu“.
Domnul Manganelli, organizatorul conferinței, îi salută pe domnul Borges, pe domnul Breton și pe domnul Swedenborg.
Azi n-a venit multă lume, îi spuse domnul Manganelli domnului Eliot, scuzându-se.
Domnul Eliot zâmbi.
Trecuse de mult ora când era stabilit să înceapă conferința – domnul Eliot urcă, atunci, la pupitrul de unde avea să vorbească.
Domnul Breton și domnul Borges, însoțiți în ziua aceea de domnul Balzac, se așezară la locurile lor. Domnul Swedenborg era așezat de mult, cu privirea fixă, extrem de atent. Încă de pe acum se concentra exclusiv asupra propriilor cercetări geometrice.
Domnul Manganelli, după ce îl prezentă publicului pe domnul Eliot, se așeză pe un scaun din primul rând al sălii de conferințe.
Vino să vezi ziua crescând între pământ și cer
Este vorba, mai întâi de toate, am putea crede, de o minciună. Ziua nu crește. Și totuși, lucrurile nu sunt chiar atât de simple.
A se observa, pentru început, că în versul acesta creșterea unei zile nu este orientată în direcția vreunei înălțimi oarecare. Ziua ar putea crește către vârful unei clădiri. Dar nu. Crește către cer.
A se mai observa că ziua, în versul Cecíliei Meireles, vine dinspre pământ; pământul este privit, astfel, ca o altă latură a cerului.
Se instalează imediat o îndoială asupra acestui vers. Despre care pământ e vorba?
Pentru că, în caz că ziua, să ne imaginăm, ar crește dinspre suprafața unui munte înalt de trei mii de kilometri până la cer, cel care vine să vadă ar avea, evident, mai puțin de văzut, fiindcă drumul e mai scurt. Dacă ar fi vorba aici despre ceva comercial, ar fi perfect justificat ca aceia care vin să vadă ziua crescând între suprafața unui munte de trei mii de metri și cer să nu plătească la fel de mult.
Dacă ziua nu ar avea aceeași durată în orice punct, am fi tentați să spunem: la munte, oamenii văd o cantitate mai mică de creștere a lucrurilor, văd mai puțin timp lucrurile crescând. Dar nu e bine așa.
Bineînțeles, nici măcar pământul cel mai înalt nu e niciodată la fel de înalt cum e cerul. Cerul cel mai jos este mai înalt decât pământul cel mai înalt. Și așa va trebui să fie întotdeauna. Pământul, atunci când e mai înalt decât cerul, devine cer, și viceversa.
Ar mai fi chestiunea celui care vine să vadă. În situația prezentată în versul Cecíliei există, fără îndoială, cineva care e chemat să vadă ziua crescând între pământ și cer.
Să discutăm, așadar, chestiunile practice. Dacă ar fi vorba despre o invitație adresată unui orb, probabil că versul Cecíliei Meireles n-ar mai fi:
Vino să vezi ziua crescând între pământ și cer
ci:
Vino să auzi ziua crescând între pământ și cer.
Oare e mai dificil să auzi ziua crescând? Răspunsul meu este: nu știu.
Fiindcă ziua crește, cu siguranță, și pe plan sonor. Mai întâi, cocoșul, dacă lucrurile se petrec/totul se petrece la țară. Apoi, păsările, care par să întâmpine soarele așa cum ai întâmpina pe cineva cu care nu te-ai mai văzut de o sută de ani. Apoi zgomotul oamenilor care încep ziua. Cei care se trezesc. Puțină mișcare, pe șosea. Mișcare din ce în ce mai intensă, automobile. Ora prânzului. Apoi, sfârșitul zilei de muncă. Păsările care își iau la revedere de la soare. Mai târziu, aproape niciun sunet, și apoi somnul, culcarea. Abia acum încetează toate sunetele din exterior.
Am putea spune că orașul este atât de anost încât are câte un orar stabilit pentru fiecare sunet. Într-un oraș distractiv, un orb nu ar ști niciodată ora exactă. Dar, pentru că orașul nu e distractiv, el o știe.
Dar există unele alternative pentru acest vers al Cecíliei Meireles. Exemple:
Vino să miroși ziua crescând între pământ și cer
(pentru un orb care ar fi și surd).
Sau, cel mai previzibil:
Vino să simți ziua crescând între pământ și cer
(pentru un orb care ar fi și surd și și-ar fi pierdut simțul mirosului).
În treacăt fie spus: este interesant să te gândești că verbul a simți se referă la acțiunea care ne rămâne după ce ne sunt furate toate celelalte acțiuni. Altfel spus: nu văd, nu aud, nu miros, nu ating; prin urmare: simt. Simțirea, am putea spune, e cea din urmă posibilitate a trupului.
Dar să ne întoarcem la versul Cecíliei Meireles și să reluăm analiza inițială. În cazul acestui vers este vorba, fără îndoială, de cineva care are bani (vino), se poate mișca (vino) și nu e orb (vino să vezi).
Cu privire la faptul că persoana respectivă are bani, trebuie să facem câteva clarificări. De fapt, același cuvânt neînsemnat – care demonstrează că persoana aflată acolo, în apropierea zilei, se mișcă – demonstrează, de asemenea, că persoana aflată acolo, în apropierea zilei, nu este săracă. Este vorba de cuvântul vino. Nimeni nu-i spune cuvântul vino unui sărac.
Prin urmare, dacă versul acesta ar fi adresat unui sărac, evident că nu ar fi
Vino să vezi ziua crescând între pământ și cer
ci
Du-te să vezi ziua crescând între pământ și cer
